Lacrimi de copil sau...,, Sa aveti inima senina!"

Ma plimbam prin Bucuresti, fascinata de
bisericile pe care le descopeream cumva
camuflate in spatele cladirilor impozante.
Daca oriunde altundeva bisericile domina
imprejurimile, in Bucuresti ele sunt ca
niste bijuterii ascunse. Te surprind adesea
cu prezenta lor. Sunt mici, strivite parca
in spatele blocurilor uriase. In ciuda
constrangerilor, ele revarsa din spatiul
modest ce le-a fost rezervat, o serenitate
care te determina sa doresti sa dai la o
parte draperia de constructii invecinate si
sa le pasesti, pios, pragul.Desoperisem o

bisericuta alba, ascunsa pe o
straduta laturalnica. Ocolisem mult pana sa
ajung la ea, printr-un gang. Ea insasi
parea simbolul smereniei si puritatii. Ma
zgaiam incantata la turlele ei, ce nu
depaseu acoperisurile din jur, dar le
dominau prin frumusete. M-am indepartat
putin , pana la zidul cladirii invecinate,
sa pot avea perspectiva. Am incercat sa
fotografiez, constienta ca nu voi putea
imortaliza sentimentul cald pe care-l aveam
descoperind acea perla din spatele
blocurilor. Pe treptele bisericutei erau doi copii. O
tigancusa de vre-o zece ani, cu parul de
abanos, plangea cu toata fiinta ei. Parea
intruchiparea suferintei, altfel greu de
acceptat si pe chipul unui adult.Prietenul
de joaca, putin mai mic, o consola fara
succes. Cand am inceput sa fotografiez,
baietelul m-a intrebat curios si oarecum cu
teama, daca vreau sa-i dau la ziar. I-am
linistit. Fotografiez doar bisericuta.
Fetita plangea sfasietor si n-am ezitat sa
intreb despre cauza suferintei ei. Am aflat
ca ii fusesera confiscate gutuile verzi pe
care le luase cu acceptul femeii de la
lumanari. Ingrijitorul bisericii,
intransigent, nu acceptase scuza pertineta
a fetitei. Cunosteam bine ce se intampla in
sufletul ei. Nimic nu putea sa repare
nedreptatea comisa de un adult. Iar gutuile
acelea verzi erau, desigur, de neinlocuit.
Am cautat din priviri ingrijitorul. Copiii
au inteles imediat intentia mea si m-au
insotit la el.In ochii lor licarea o
speranta. Era in gradina imprejmuita in
care se afla si gutuiul. Am incercat,
zadarnic, sa recuperez macar o gutuie. Toate
explicatiile si argumetele mele se izbeu de
un zid.Omul era inflexibil:,, Daca vreau
s-o mangai pe fetita, sa-i dau bani!" I-am

dat fetitei bani, demonstrativ , in fata
lui. Ea plangea si mai cu foc. Omul a
inceput sa ma ameninte, intimidativ, printre
dinti, iar buzele lui subtiri parca taiau.
Era putin nu numai la trup. Am renuntat, eu
insami intristata si coplesita, invinsa, la fel

ca si fetita ale carei lacrimi asi fi vrut sa le sterg.

M-am indreptat grabita spre iesirea din
acea incinta unde speram sa gasesc altceva
decat pe strazile furnicar.Eram apasata de

incidentul altfel minor. Chiar la iesirea din gang

am zarit un
tiganus.Manca o gutuie cruda ca pe cea mai
delicoasa delicatesa. Maieul lui se mula
peste o burta uriasa de...gutui. M-am
inviorat si i-am cerut sa dea si fetitei
triste o gutuie. N-a ezitat nici o clipa. A
scos o gutuie si a mers cu mine sa o
daruiasca. Ingrijitorul inca mai suduia
cei doi copii care-si aparau cu indarjire
principiile. I-am spus fetitei ca i-am
facut rost de o gutuie si atunci a aparut
si tiganusul fericit ca poate darui ceva.Nu
va pot spune metamorfoza de pe chipul
fetitei. Expresia cea mai acuta a
nefericirii s-a transformat in cel mai
luminos zambet inlacrimat.Celalalt baietel,
consolatorul, a ravnit si el la gutuie.
Daruitorul a avut un moment de ezitare,
scurt (cat calculul: eu cu ce mai raman?)
dupa care a mai scos o gutuie din san.
Ingrijitorul spumega de acum, dar am plecat
purtand chipul fericit al celor trei copii.
Mi-am amintit urarea repetata de un prieten,

la un post de radio: ,, Sa aveti inima senina!"