Copii si caini

Intr-o alta zi a periplului meu bucurestean, urmaream fatade vechi ce combinau coloane clasice, arcade neogotice, frize baroc si capiteluri rococo, sau poate...invers. Intr-un gang, care se deschidea in dreapta spre un teren viran, iar in stanga urmarea fatzadele ce ma captivasera, am zarit scena pe care ma voi stradui sa o descriu. Parasisem o strada principala atrasa de broderia arhitectonica a unor cladiri vechi, patinate. Oarecum cu teama de necunoscut, am pasit in gangul intunecos. Dupa doar cativa metri se luminase din nou si privirea mea avea sa fie magnetizata de o scena ce se petrecea chiar la iesirea din gang, printre masini parcate si tomberoane ravasite. Trei copii zdrentarosi, doua fetite si un baietel, bronzati sau poate colorati asa de la natura, hraneau doi caini care pareau chiar mai bine dezvoltati decat copiii. Cainii lingeau caserolele de plastic din care primisera hrana si copiii isi exprimau regretul ca n-au avut decat atat de putin sa le ofere. Intr-un pet de plastic taiat pe jumatate intindeau apa pentru animalele care pareau familiarizate cu gesturile filantropice ale copiilor. Ii auzeam cum vorbesc cainilor, ca si cand ar fi vorbit intre ei. Cainii raspundeau cu voiosie gesturilor tandre. De la vacarmul strazii ce amesteca zgomotul traficului la o ora de varf cu defilarea grabita a pietonilor si devastatoarea asurzeala a picamerelor (tot orasul pare demolabil), ajunsesem intr-un gang, martora unui tablou de o calda umanitate. Femeia obeza, cu antebratul plin pana la cot de bratari de aur, vorbind afectat la telefonul mobil, barbatul in costum impecabil cu nelipsitul diplomat pentru laptop, tanarul imperb cu brate tatuate si lanturi grele la gat, pensionarele cu plase incarcate, studentii ametiti de culorile toamnei, defilau alert la doar cativa pasi. In spatele acestei alienante rumori stradale avusesem sansa sa fiu martora unei scene ce avea sa-mi umple ziua, altfel banala.