Lumea intre razboi si pace
Inter armae silent musae
Primul contact brutal cu realitatile unui razboi l-am perceput cu ocazia primei sedinte de trageri in cadrul stagiului militar obligatoriu la acea vreme si pentru studente. Nu numai obligatoriu, dar si de trei ani. Recunosc, l-am satisfacut ca pe o penitenta. Nu era prima data cand le invidiam pe colegele ce se dovedisera inapte pentru acest stagiu, toate cu platfus. Uniforma scortzoasa, ranile de la gulerasul de plastic pe care mi-l cususem singura pe interiorul hainei, supliciul aplicarii exacte a petlitelor sub ochii de uliu ai colonelului Ristea, ghetele inevitabil prafuite si invariabil lustruite prin frecarea de pantaloni, la spate, centura grea, boneta incapabila sa ascunda suvitele rebele, motiv permenent de observatii rautacioase din partea locotenet-colonelului femeie, perfect camuflata sub cascheta, masca de gaze ce ma asfixia numai la gandul c-ar trebui sa mi-o aplic pe ,,figura", interminabilele zile de vara pe Dealul Fetii, obositoarele ore de pregatire militara la sala, care se soldau totdeauna cu un cascat irepresibil. Toate insemnau armata, dar ca prima sedinta de trageri n-a fost nimic. Era vara si tot Dealul Fetii.Panorama linistita a orasului in care abia banuiai ca se intampla ceva. Praful amortit pe drumul serpuit ce urca dealul. Iarba ingalbenita si cei cativa arbusti rezistenti la seceta. Noi, tinere si galagioase la inceput, apoi tot mai abatute si apatice. Invatasem deja sa dezasamblam si sa asamblam contra cronometru pistolul mitraliera (totdeauna mi s-a parut improprie denumirea pentru ceva ce semana mult mai mult cu o pusca). Exercitiile acestea erau singurele care ma mai trezeau din amorteala si piroteala sub care-mi mascam ciuda pentru timpul pierdut. Manuiam expert pistolul mitraliera si n-aveam cum sa uit ca trebuie sa tintesc la baza si putin mai jos pentru a-mi atinge obiectivul. Primisem trei cartuse fiecare si eram intinse pe burta, ca in transee. Glumele colegiale imi alunecau pe la urechi ca de fiecare data. Tot ce-mi doream era sa se termine mai repede. Zapuseala. Pozitia incomoda. Toata ziua aceea pierduta.Disperarea comandantilor. Se agitau bezmetici in spatele nostru aruncand observatii iritate. ,,-Astora de ce le-o fi frica?" ne intrebam tacit. ,, -Exces de zel" raspundeam in aceeasi tonalitate. Mi-era clar ca n-o sa ma marit cu un APV-ist.Cand am primit ordinul de tragere eram deja exasperata, iritata, innebunita chiar de insistenta cu care tot fusesem instruite pentru acea zi. Am apasat nonsalant, cu raceala si grabit pe tragaci, avand o singura dorinta: sa se termine mai repede. Ce a urmat avea sa ma zguduie, sa demoleze toata linistea si apatia. Arma a tasnit sfasietor, reculul mi-a izbit umarul si toata atmosfera pasnica de pe Dealul Fetii a fost brusc si apocaliptic pulverizata. In jurul meu se facea cioburi o zi de vara . In mine se facea cioburi pacea acelei zile.Atunci, acolo, am simtit ce inseamna razboiul. Oroarea care m-a cuprins o citeam si pe fetele inspaimantate ale colegelor. In facultate eram pregatite sa salvam vieti, aici sa le distrugem. In mine mocnea o revolta fara margini. Adica superiorii nostri, militari de cariera, ne pregatisera cu atata disperare pentru acea zi, ne descrisesera amanuntit cum sa utilizam corect,impecabil, armamentul si nu suflasera o vorba despre ce avea sa ne socheze? Primul impuls a fost sa arunc arma si sa plec. Cred ca am si facut-o, iar ce-a ramas din mine sa continuie sedinta de trageri era doar leguma intens instruita si singura capabila sa mai asculte ordine. Inca doua rafale de bubuituri asurzitoare aveau sa marcheze acea zi in care am inteles viu si sfasietor ce inseamna frontul, razboiul. Aprioric as fi facut orice sa fie pace in lume. Simularea ,,simpla" a unui atac ce putea fi foarte bine si aparare m-a aruncat direct pe front. Nu armele, nu uniformele, nu pozitia de-a busilea in ,,transee", nu tintele, nu canicula, nu ordinele rastite, nu reculul ce-mi izbise umarul, ci infernul starnit de pistoalele descarcate acut,devastator, stigmatizant.
A doua oara a fost cu totul altfel. Abia descoperisem internetul si eram fascinata de paienjenisul legaturilor interumane posibile, realizabile, in ciberspatiu. Serile mi le petreceam cu un joc de cultura generala in care nu aspiram la performante. Degetele mele neexersate pareau, toate, de la mana stanga. Tastele nu functionau decat atinse si totdeauna anapoda.Ma incapatanam, totusi, sa particip la competitie si dupa ce stiam pe de rost toate intrebarile si evident raspunsurile, numai pentru chatul care se infiripa intre concurenti. Asa l-am cunoscut pe ,,mite". Tasta uluitor si-l imaginam ca pe un student informatician. Raspunsurile ne prilejuiau firave dispute competitive, dar incet, am inceput sa ne cunoastem. Mereu cam aceleasi persoane frecventau chatul. Cu ,, mite" am stat mai mult de vorba. Povestea de sotie, ca trebuie sa nasca. Am aflat apoi ca el nu este acasa si probabil nu va fi nici cand i se va naste copilul. Era ceva obisnuit, multi romani accesau site-ul din strainatate, unde se aflau la lucru sau la studii. Nu eram interesata sa stiu mai mult decat mi se spunea, asa ca dezvaluirile identitare au urmat lent, gradat. Au fost cateva luni in care am comunicat cu grupul de persoane fara chip, dar cu nick. Cei mai multi erau studenti, cativa elevi in an terminal si extrem de putini apropiati de varsta mea, cu familie si job. ,,mite" era undeva la mijloc. Surpriza care avea sa sfasie linistea serilor pe net a venit de la un chateras care s-a aratat intrigat ca eu nu stiu ca ,,mite" e in ...Irak. Era militar pe frontul din Irak. Vorbisem depre familie, depre copilul ce avea sa se nasca in absenta tatalui, despre atatea lucruri firesti din viata noastra si ceea ce era determinant nu stiusem. A recunoscut ca a eludat special acest ,,amanunt". Asa cum ma cunostea, stia ca ma va marca. Inevitabilul s-a produs. De-acum zilele treceau cu spaima sa nu se intample ceva romanului ce lupta in Irak. Fiecare zi incepea si sfarsea cu o rugaciune pentru ei, cei mai frumosi si mai buni dintre noi, risipiti prin lume (Kosovo, Afganistan, Irak...). Incepusem numaratoarea inversa a lunilor, apoi a zielor pana la reintoarcerea in tara. I se nascuse fetita. Sotia se descurcase singura si cu botezul. Plimbam privirile de la pozele cu bebelus si atmosfera calda a caminului, la uniforme de camuflaj si capete rase. Fiecare zi era presarata cu vesti despre atentate, raniti, morti. De data acesta nu mai era vorba despre necunoscuti. Stiam ca acolo este un om caruia i se nascuse o fetita pe care n-o tinuse inca in brate.Eram departe de acel front, nu auzeam bombardamentele, nu vedeam ranitii si mortii. Cunosteam partial povestea unui singur om ratacit pe acolo. Era ca un fir subtire si intortochiat care ma lega insa de un butoi cu dinamita. M-am rugat sa nu i se intample nimic si nici camarazilor lui (despre care intrebam implicit). Fascinatia paienjenisului legaturilor interumane in ciberspatiu se transformase intr-o capcana diabolica. Ca adesea in viata, m-am trezit ca decupez selectiv doar ce-mi place, ce e frumos si alunec pe langa ceea ce nu-mi place si nu-mi e de nici un folos. Acum alunecarea nu mai era posibila, intrasem adanc in acel spatiu al groazei. Asa au trecut lunile pana la intoarcerea in tara. N-a mai comunicat de atunci. A fost decizia lui, stia ca vor urma alte fronturi si, desigur, pentru mine fusese prea mult si numai cel din Irak.
A treia experienta este recenta si inca in derulare. Scriam usor si cu verva povestioare, mici petice de viata, pe care Marius le privea incurajator ca pilule concentrate, ,,vitamine". Mi le cerea si nu ezitam sa le trimit, cu nonsalanta. Abordam orice tema, aveam mereu ceva de spus. A fost bine pana cand a intervenit divortul. Trebuie sa va spun ca istoria familiei mele este marcata de femei ramase vaduve si care nu s-au mai recasatorit niciodata. Stiam acest lucru inainte sa ma casatoresc. Plana ca o fatalitate asupra femeilor din neamul meu. Un arbore genealogic presarat cu femei frumoase capabile de o iubire unica, pe viata. Matusa, verisoara, mama. Drama verisoarei ramasa vaduva la 27 ani cu doi copii. Misterul mortii tanarului ofiter, la o vanatoare. Suferinta verisoarei ca niste carbuni mocnind sub jarul anilor scursi. Primul divort a fost tot al unei verisoare. Aveau tot ce le trebuie sa fie fericiti, dar s-au despartit. Lupta de orgolii? Nu e bine nici cand ai prea mult? Frustrari afective in ciuda bunastarii materiale? Idealuri divergente? Cate ceva din toate si inca ceva. ,,Unde dragoste nu e, nimic nu e". Ii amintisem cuiva aflat intr-o relatie adulterina ca a jurat: ,, Pana ce moartea ne va desparti". Mi-a raspuns franc ,, a murit iubirea noastra", juramantul nu a fost incalcat, a murit.
A venit randul sorei. Cu ea am trecut Stixul. Stiam cat sacrificase, cat oferise, cat pusese la picioarele casniciei sale.Cata iubire, cat devotament, cata munca. Se zidise pe sine pentru a da trainicie. Nu era de-ajuns. In iubire e nevoie de doi. Unde incetase iubirea, daca fusese, unde incepuse razboiul si mai ales de ce era necesar? Am asistat la convulsiile, spasmele, neputintele, disperarile, sfasierile, tensiunile, esecul unei casnicii. Stiam ca pentru copii va fi cel mai greu. Razboiul rece al nervilor, perfid al tacerilor, ipocrit al tradarilor, dur al destramarilor, sec al pustiirilor, meschin al revendicarilor, nedrept al consecintelor...Am trecut prin toate acestea. Marius continua sa-mi ceara articole pentru revista lui. Temele erau incitante.Oricand as fi putut sa scriu un roman la fiecare dintre ele. Acum insa, eram secata. Ii raspundeam rar si inconsistent, ca un proces verbal in ,,limbaj de lemn". A fost un lung rastimp cand nu puteam sa gandesc, nicidecum sa scriu. Cand puteam doar sa simt. Durere. Si atat. Sa simt viata ca pe o durere acuta. Oricat m-am straduit sa decupez din viata si sa pastrez doar ce e frumos, n-a fost cu putinta. Dulce-amaruie. Asa trebuie sa fie. Dulce-amaruie. Zatzul acesta amar mi-a strepezit sufletul. De-aceea am tacut. ,,Iter armae silent musae". Intre arme muzele tac................................Inter armae silent muzae Primul contact brutal cu realitatile unui razboi l-am perceput cu ocazia primei sedinte de trageri in cadrul stagiului militar obligatoriu la acea vreme si pentru studente. Nu numai obligatoriu, dar si de trei ani. Recunosc, l-am satisfacut ca pe o penitenta. Nu era prima data cand le invidiam pe colegele ce se dovedisera inapte pentru acest stagiu, toate cu platfus. Uniforma scortzoasa, ranile de la gulerasul de plastic pe care mi-l cususem singura pe interiorul hainei, supliciul aplicarii exacte a petlitelor sub ochii de uliu ai colonelului R., ghetele inevitabil prafuite si invariabil lustruite prin frecarea de pantaloni, la spate, centura grea, boneta incapabila sa ascunda suvitele rebele, motiv permenent de observatii rautacioase din partea locotenet- colonelului femeie, perfect camuflata sub cascheta, masca de gaze ce ma asfixia numai la gandul c-ar trebui sa mi-o aplic pe figura, interminabilele zile de vara pe Dealul Fetii, obositoarele ore de pregatire militara la sala, care se soldau totdeauna cu un cascat irepresibil. Toate insemnau armata, dar ca prima sedinta de trageri n-a fost nimic. Era vara si tot Dealul Fetii.Panorama linistita a orasului in care abia banuiai ca se intampla ceva. Praful amortit pe drumul serpuit ce urca dealul. Iarba ingalbenita si cei cativa arbusti rezistenti la seceta. Noi, tinere si galagioase la inceput, apoi tot mai abatute si apatice. Invatasem deja sa dezasamblam si sa asamblam contra cronometru pistolul mitraliera (totdeauna mi s-a parut improprie denumirea pentru ceva ce semana mult mai mult cu o pusca). Exercitiile acestea erau singurele care ma mai trezeau din amorteala si piroteala sub care-mi mascam ciuda pentru timpul pierdut. Manuiam expert pistolul mitraliera si n-aveam cum sa uit ca trebuie sa tintesc la baza si putin mai jos pentru a-mi atinge obiectivul. Primisem trei cartuse fiecare si eram intinse pe burta, ca in transee. Glumele colegiale imi alunecau pe la urechi ca de fiecare data. Tot ce-mi doream era sa se termine mai repede. Zapuseala. Pozitia aceea incomoda. Toata ziua aceea pierduta.Disperarea comandantilor. Se agitau bezmetici in spatele nostru aruncand observatii iritate. ,,-Astora de ce le-o fi frica?" ne intrebam tacit. -,,Exces de zel" raspundeam in aceeasi tonalitate. Mi-era clar ca n-o sa ma marit cu un APV-ist.Cand am primit ordinul de tragere eram deja exasperata, iritata, innebunita chiar, de insistenta cu care tot fusesem instruite pentru aceasta zi. Am apasat nonsalant, cu raceala si grabit pe tragaci, avand o singura dorinta: sa se termine mai repede. Ce a urmat avea sa ma zguduie, sa demoleze toata linistea si apatia. Arma mea a tasnit sfasietor, reculul mi-a izbit umarul si toata atmosfera pasnica de pe Dealul Fetii a fost brusc si apocaliptic pulverizata. In jurul meu se facea cioburi o zi de vara . In mine se facea cioburi pacea acelei zile.Atunci, acolo, am simtit ce inseamna razboiul. Oroarea care m-a cuprins o citeam si pe fetele inspaimantate ale colegelor. In facultate eram pregatite sa salvam vieti, aici sa le distrugem. In mine mocnea o revolta fara margini. Adica superiorii nostri, militari de cariera, ne pregatisera cu atata disperare pentru aceasta zi, ne descrisesera amanuntit cum sa utilizam corect,impecabil, armamentul si nu suflasera o vorba despre ce avea sa ne socheze? Primul impuls a fost sa arunc arma si sa plec. Cred ca am si facut-o, iar ce-a ramas din mine sa continuie sedinta de trageri, era doar leguma intens instruita si singura capabila sa mai asculte ordine. Inca doua rafale de bubuituri asurzitoare aveau sa marcheze acea zi in care am inteles viu si sfasietor ce inseamna frontul, razboiul. Aprioric as fi facut orice sa fie pace in lume. Simularea ,,simpla" a unui atac ce putea fi foarte bine si aparare m-a aruncat direct pe front. Nu armele, nu uniformele, nu pozitia de-a busilea in ,,transee", nu tintele, nu canicula, nu ordinele rastite, nu reculul ce-mi izbise umarul, ci infernul starnit de pistoalele descarcate acut,devastator, stigmatizant.
A doua oara a fost cu totul altfel. Abia descoperisem internetul si eram fascinata de paienjenisul legaturilor interumane posibile, realizabile, in ciberspatiu. Serile mi le petreceam cu un joc de cultura generala in care nu aspiram la performante. Degetele mele neexersate pareau, toate, de la mana stanga. Tastele nu functionau decat atinse si totdeauna anapoda.Ma incapatanam, totusi, sa particip la competitie si dupa ce stiam pe de rost toate intrebarile si evident raspunsurile, numai pentru chatul care se infiripa intre concurenti. Asa l-am cunoscut pe ,,mite". Tasta uluitor si-l imaginam ca pe un student informatician. Raspunsurile ne prilejuiau firave dispute competitive, dar incet, am inceput sa ne cunoastem. Mereu cam aceleasi persoane frecventau chatul. Cu ,, mite" am stat mai mult de vorba. Povestea de sotie, ca trebuie sa nasca. Am aflat apoi ca el nu este acasa si probabil nu va fi nici cand i se va naste copilul. Era ceva obisnuit, multi romani accesau site-ul din strainatate, unde se aflau la lucru sau la studii. Nu eram interesata sa stiu mai mult decat mi se spunea, asa ca dezvaluirile identitare au urmat lent, gradat. Au fost cateva luni in care am comunicat cu grupul de persoane fara chip, dar cu nick. Cei mai multi erau studenti, cativa elevi in an terminal si extrem de putini apropiati de varsta mea, cu familie si job. ,,mite" era undeva la mijloc. Surpriza care avea sa sfasie linistea serilor pe net a venit de la un chateras care s-a aratat intrigat ca eu nu stiu ca ,,mite" e in ...Irak. Era militar pe frontul din Irak. Vorbisem depre familie, depre copilul ce avea sa se nasca in absenta tatalui, despre atatea lucruri firesti din viata noastra si ceea ce era determinant nu stiusem. A recunoscut ca a eludat special acest ,,amanunt". Asa cum ma cunostea, stia ca ma va marca. Inevitabilul s-a produs. De-acum zilele treceau cu spaima sa nu se intample ceva romanului din Irak. Fiecare zi incepea si sfarsea cu o rugaciune pentru ei, cei mai frumosi si mai buni dintre noi, risipiti prin lume (Kosovo, Afganistan, Irak...). Incepusem numaratoarea inversa a lunilor, apoi a zielor pana la reintoarcerea in tara. I se nascuse fetita. Sotia se descurcase singura si cu botezul. Plimbam privirile de la pozele cu bebelus si atmosfera calda a caminului, la uniforme de camuflaj si capete rase. Fiecare zi era presarata cu vesti despre atentate, raniti, morti. De data acesta nu mai era vorba despre necunoscuti. Stiam ca acolo este un om caruia i se nascuse o fetita pe care n-o tinuse inca in brate.Eram departe de acel front, nu auzeam bombardamentele, nu vedeam ranitii si mortii. Cunosteam partial povestea unui singur om ratacit pe acolo. Era ca un fir subtire si intortochiat care ma lega insa de un butoi cu dinamita. M-am rugat sa nu i se intample nimic si nici camarazilor lui (despre care intrebam implicit). Fascinatia paienjenisului legaturilor interumane in ciberspatiu se transformase intr-o capcana diabolica. Ca adesea in viata, m-am trezit ca decupez selectiv doar ce-mi place, ce e frumos si alunec pe langa ceea ce nu-mi place si nu-mi e de nici un folos. Acum alunecarea nu mai era posibila, intrasem adanc in acel spatiu al groazei. Asa au trecut lunile pana la intoarcerea in tara. N-a mai comunicat de atunci. A fost decizia lui, stia ca vor urma alte fronturi si desigur ca pentru mine fusese prea mult si numai cel din Irak. A treia experienta este recenta si inca in derulare. Scriam usor si cu verva povestioare, mici petice de viata, pe care Marius le privea incurajator ca pilule concentrate, ,,vitamine". Mi le cerea si nu ezitam sa le trimit, cu nonsalanta. Abordam orice tema, aveam mereu ceva de spus. A fost bine pana cand a intervenit divortul. Trebuie sa va spun ca istoria familiei mele este marcata de femei ramase vaduve si care nu s-au mai recasatorit niciodata. Stiam acest lucru inainte sa ma casatoresc. Plana ca o fatalitate asupra femeilor din neamul meu. Un arbore genealogic presarat cu femei frumoase capabile de o iubire unica, pe viata. Matusa, verisoara, mama. Drama verisoarei ramasa vaduva la 27 ani cu doi copii. Misterul mortii tanarului ofiter, la o vanatoare. Suferinta verisoarei, ca niste carbuni mocnind sub jarul anilor scursi. Primul divort a fost tot al unei verisoare. Aveau tot ce le trebuie sa fie fericiti, dar s-au despartit. Lupta de orgolii? Nu e bine nici cand ai prea mult? Frustrari afective in ciuda bunastarii materiale? Idealuri divergente? Cate ceva din toate si inca ceva. ,,Unde dragoste nu e, nimic nu e". Ii amintisem cuiva aflat intr-o relatie adulterina ca a jurat: ,,Pana ce moartea ne va desparti". Mi-a raspuns franc: ,, a murit iubirea noastra", juramantul nu a fost incalcat, a murit.A venit randul sorei. Cu ea am trecut Stixul. Stiam cat sacrificase, cat oferise, cat pusese la picioarele casniciei sale.Cata iubire, cat devotament, cata munca. Se zidise pe sine pentru a da trainicie. Nu era de-ajuns. In iubire e nevoie de doi. Unde incetase iubirea, daca fusese, unde incepuse razboiul si mai ales de ce era necesar? Am asistat la convulsiile, spasmele, neputintele, disperarile, sfasierile, tensiunile, esecul unei casnicii. Stiam ca pentru copii va fi cel mai greu. Razboiul rece al nervilor, perfid al tacerilor, ipocrit al tradarilor, dur al destramarilor, sec al pustiirilor, meschin al revendicarilor, nedrept al consecintelor...Am trecut prin toate acestea. Marius continua sa-mi ceara articole pentru revista lui. Temele erau incitante.Oricand as fi putut sa scriu un roman la fiecare dintre ele. Acum insa, eram secata. Ii raspundeam rar si inconsistent, ca un proces verbal in ,,limbaj de lemn". A fost un lung rastimp cand nu puteam sa gandesc, nicidecum sa scriu. Cand puteam doar sa simt. Durere. Si atat. Sa simt viata ca pe o durere acuta. Oricat m-am straduit sa decupez din viata si sa pastrez doar ce e frumos, n-a fost cu putinta. Dulce-amaruie. Asa trebuie sa fie. Dulce-amaruie. Zatzul acesta amar mi-a strepezit sufletul. De-aceea am tacut. ,,Iter armae silent musae". Intre arme muzele tac.......................................
Primul contact brutal cu realitatile unui razboi l-am perceput cu ocazia primei sedinte de trageri in cadrul stagiului militar obligatoriu la acea vreme si pentru studente. Nu numai obligatoriu, dar si de trei ani. Recunosc, l-am satisfacut ca pe o penitenta. Nu era prima data cand le invidiam pe colegele ce se dovedisera inapte pentru acest stagiu, toate cu platfus. Uniforma scortzoasa, ranile de la gulerasul de plastic pe care mi-l cususem singura pe interiorul hainei, supliciul aplicarii exacte a petlitelor sub ochii de uliu ai colonelului Ristea, ghetele inevitabil prafuite si invariabil lustruite prin frecarea de pantaloni, la spate, centura grea, boneta incapabila sa ascunda suvitele rebele, motiv permenent de observatii rautacioase din partea locotenet-colonelului femeie, perfect camuflata sub cascheta, masca de gaze ce ma asfixia numai la gandul c-ar trebui sa mi-o aplic pe ,,figura", interminabilele zile de vara pe Dealul Fetii, obositoarele ore de pregatire militara la sala, care se soldau totdeauna cu un cascat irepresibil. Toate insemnau armata, dar ca prima sedinta de trageri n-a fost nimic. Era vara si tot Dealul Fetii.Panorama linistita a orasului in care abia banuiai ca se intampla ceva. Praful amortit pe drumul serpuit ce urca dealul. Iarba ingalbenita si cei cativa arbusti rezistenti la seceta. Noi, tinere si galagioase la inceput, apoi tot mai abatute si apatice. Invatasem deja sa dezasamblam si sa asamblam contra cronometru pistolul mitraliera (totdeauna mi s-a parut improprie denumirea pentru ceva ce semana mult mai mult cu o pusca). Exercitiile acestea erau singurele care ma mai trezeau din amorteala si piroteala sub care-mi mascam ciuda pentru timpul pierdut. Manuiam expert pistolul mitraliera si n-aveam cum sa uit ca trebuie sa tintesc la baza si putin mai jos pentru a-mi atinge obiectivul. Primisem trei cartuse fiecare si eram intinse pe burta, ca in transee. Glumele colegiale imi alunecau pe la urechi ca de fiecare data. Tot ce-mi doream era sa se termine mai repede. Zapuseala. Pozitia incomoda. Toata ziua aceea pierduta.Disperarea comandantilor. Se agitau bezmetici in spatele nostru aruncand observatii iritate. ,,-Astora de ce le-o fi frica?" ne intrebam tacit. ,, -Exces de zel" raspundeam in aceeasi tonalitate. Mi-era clar ca n-o sa ma marit cu un APV-ist.Cand am primit ordinul de tragere eram deja exasperata, iritata, innebunita chiar de insistenta cu care tot fusesem instruite pentru acea zi. Am apasat nonsalant, cu raceala si grabit pe tragaci, avand o singura dorinta: sa se termine mai repede. Ce a urmat avea sa ma zguduie, sa demoleze toata linistea si apatia. Arma a tasnit sfasietor, reculul mi-a izbit umarul si toata atmosfera pasnica de pe Dealul Fetii a fost brusc si apocaliptic pulverizata. In jurul meu se facea cioburi o zi de vara . In mine se facea cioburi pacea acelei zile.Atunci, acolo, am simtit ce inseamna razboiul. Oroarea care m-a cuprins o citeam si pe fetele inspaimantate ale colegelor. In facultate eram pregatite sa salvam vieti, aici sa le distrugem. In mine mocnea o revolta fara margini. Adica superiorii nostri, militari de cariera, ne pregatisera cu atata disperare pentru acea zi, ne descrisesera amanuntit cum sa utilizam corect,impecabil, armamentul si nu suflasera o vorba despre ce avea sa ne socheze? Primul impuls a fost sa arunc arma si sa plec. Cred ca am si facut-o, iar ce-a ramas din mine sa continuie sedinta de trageri era doar leguma intens instruita si singura capabila sa mai asculte ordine. Inca doua rafale de bubuituri asurzitoare aveau sa marcheze acea zi in care am inteles viu si sfasietor ce inseamna frontul, razboiul. Aprioric as fi facut orice sa fie pace in lume. Simularea ,,simpla" a unui atac ce putea fi foarte bine si aparare m-a aruncat direct pe front. Nu armele, nu uniformele, nu pozitia de-a busilea in ,,transee", nu tintele, nu canicula, nu ordinele rastite, nu reculul ce-mi izbise umarul, ci infernul starnit de pistoalele descarcate acut,devastator, stigmatizant.
A doua oara a fost cu totul altfel. Abia descoperisem internetul si eram fascinata de paienjenisul legaturilor interumane posibile, realizabile, in ciberspatiu. Serile mi le petreceam cu un joc de cultura generala in care nu aspiram la performante. Degetele mele neexersate pareau, toate, de la mana stanga. Tastele nu functionau decat atinse si totdeauna anapoda.Ma incapatanam, totusi, sa particip la competitie si dupa ce stiam pe de rost toate intrebarile si evident raspunsurile, numai pentru chatul care se infiripa intre concurenti. Asa l-am cunoscut pe ,,mite". Tasta uluitor si-l imaginam ca pe un student informatician. Raspunsurile ne prilejuiau firave dispute competitive, dar incet, am inceput sa ne cunoastem. Mereu cam aceleasi persoane frecventau chatul. Cu ,, mite" am stat mai mult de vorba. Povestea de sotie, ca trebuie sa nasca. Am aflat apoi ca el nu este acasa si probabil nu va fi nici cand i se va naste copilul. Era ceva obisnuit, multi romani accesau site-ul din strainatate, unde se aflau la lucru sau la studii. Nu eram interesata sa stiu mai mult decat mi se spunea, asa ca dezvaluirile identitare au urmat lent, gradat. Au fost cateva luni in care am comunicat cu grupul de persoane fara chip, dar cu nick. Cei mai multi erau studenti, cativa elevi in an terminal si extrem de putini apropiati de varsta mea, cu familie si job. ,,mite" era undeva la mijloc. Surpriza care avea sa sfasie linistea serilor pe net a venit de la un chateras care s-a aratat intrigat ca eu nu stiu ca ,,mite" e in ...Irak. Era militar pe frontul din Irak. Vorbisem depre familie, depre copilul ce avea sa se nasca in absenta tatalui, despre atatea lucruri firesti din viata noastra si ceea ce era determinant nu stiusem. A recunoscut ca a eludat special acest ,,amanunt". Asa cum ma cunostea, stia ca ma va marca. Inevitabilul s-a produs. De-acum zilele treceau cu spaima sa nu se intample ceva romanului ce lupta in Irak. Fiecare zi incepea si sfarsea cu o rugaciune pentru ei, cei mai frumosi si mai buni dintre noi, risipiti prin lume (Kosovo, Afganistan, Irak...). Incepusem numaratoarea inversa a lunilor, apoi a zielor pana la reintoarcerea in tara. I se nascuse fetita. Sotia se descurcase singura si cu botezul. Plimbam privirile de la pozele cu bebelus si atmosfera calda a caminului, la uniforme de camuflaj si capete rase. Fiecare zi era presarata cu vesti despre atentate, raniti, morti. De data acesta nu mai era vorba despre necunoscuti. Stiam ca acolo este un om caruia i se nascuse o fetita pe care n-o tinuse inca in brate.Eram departe de acel front, nu auzeam bombardamentele, nu vedeam ranitii si mortii. Cunosteam partial povestea unui singur om ratacit pe acolo. Era ca un fir subtire si intortochiat care ma lega insa de un butoi cu dinamita. M-am rugat sa nu i se intample nimic si nici camarazilor lui (despre care intrebam implicit). Fascinatia paienjenisului legaturilor interumane in ciberspatiu se transformase intr-o capcana diabolica. Ca adesea in viata, m-am trezit ca decupez selectiv doar ce-mi place, ce e frumos si alunec pe langa ceea ce nu-mi place si nu-mi e de nici un folos. Acum alunecarea nu mai era posibila, intrasem adanc in acel spatiu al groazei. Asa au trecut lunile pana la intoarcerea in tara. N-a mai comunicat de atunci. A fost decizia lui, stia ca vor urma alte fronturi si, desigur, pentru mine fusese prea mult si numai cel din Irak.
A treia experienta este recenta si inca in derulare. Scriam usor si cu verva povestioare, mici petice de viata, pe care Marius le privea incurajator ca pilule concentrate, ,,vitamine". Mi le cerea si nu ezitam sa le trimit, cu nonsalanta. Abordam orice tema, aveam mereu ceva de spus. A fost bine pana cand a intervenit divortul. Trebuie sa va spun ca istoria familiei mele este marcata de femei ramase vaduve si care nu s-au mai recasatorit niciodata. Stiam acest lucru inainte sa ma casatoresc. Plana ca o fatalitate asupra femeilor din neamul meu. Un arbore genealogic presarat cu femei frumoase capabile de o iubire unica, pe viata. Matusa, verisoara, mama. Drama verisoarei ramasa vaduva la 27 ani cu doi copii. Misterul mortii tanarului ofiter, la o vanatoare. Suferinta verisoarei ca niste carbuni mocnind sub jarul anilor scursi. Primul divort a fost tot al unei verisoare. Aveau tot ce le trebuie sa fie fericiti, dar s-au despartit. Lupta de orgolii? Nu e bine nici cand ai prea mult? Frustrari afective in ciuda bunastarii materiale? Idealuri divergente? Cate ceva din toate si inca ceva. ,,Unde dragoste nu e, nimic nu e". Ii amintisem cuiva aflat intr-o relatie adulterina ca a jurat: ,, Pana ce moartea ne va desparti". Mi-a raspuns franc ,, a murit iubirea noastra", juramantul nu a fost incalcat, a murit.
A venit randul sorei. Cu ea am trecut Stixul. Stiam cat sacrificase, cat oferise, cat pusese la picioarele casniciei sale.Cata iubire, cat devotament, cata munca. Se zidise pe sine pentru a da trainicie. Nu era de-ajuns. In iubire e nevoie de doi. Unde incetase iubirea, daca fusese, unde incepuse razboiul si mai ales de ce era necesar? Am asistat la convulsiile, spasmele, neputintele, disperarile, sfasierile, tensiunile, esecul unei casnicii. Stiam ca pentru copii va fi cel mai greu. Razboiul rece al nervilor, perfid al tacerilor, ipocrit al tradarilor, dur al destramarilor, sec al pustiirilor, meschin al revendicarilor, nedrept al consecintelor...Am trecut prin toate acestea. Marius continua sa-mi ceara articole pentru revista lui. Temele erau incitante.Oricand as fi putut sa scriu un roman la fiecare dintre ele. Acum insa, eram secata. Ii raspundeam rar si inconsistent, ca un proces verbal in ,,limbaj de lemn". A fost un lung rastimp cand nu puteam sa gandesc, nicidecum sa scriu. Cand puteam doar sa simt. Durere. Si atat. Sa simt viata ca pe o durere acuta. Oricat m-am straduit sa decupez din viata si sa pastrez doar ce e frumos, n-a fost cu putinta. Dulce-amaruie. Asa trebuie sa fie. Dulce-amaruie. Zatzul acesta amar mi-a strepezit sufletul. De-aceea am tacut. ,,Iter armae silent musae". Intre arme muzele tac................................Inter armae silent muzae Primul contact brutal cu realitatile unui razboi l-am perceput cu ocazia primei sedinte de trageri in cadrul stagiului militar obligatoriu la acea vreme si pentru studente. Nu numai obligatoriu, dar si de trei ani. Recunosc, l-am satisfacut ca pe o penitenta. Nu era prima data cand le invidiam pe colegele ce se dovedisera inapte pentru acest stagiu, toate cu platfus. Uniforma scortzoasa, ranile de la gulerasul de plastic pe care mi-l cususem singura pe interiorul hainei, supliciul aplicarii exacte a petlitelor sub ochii de uliu ai colonelului R., ghetele inevitabil prafuite si invariabil lustruite prin frecarea de pantaloni, la spate, centura grea, boneta incapabila sa ascunda suvitele rebele, motiv permenent de observatii rautacioase din partea locotenet- colonelului femeie, perfect camuflata sub cascheta, masca de gaze ce ma asfixia numai la gandul c-ar trebui sa mi-o aplic pe figura, interminabilele zile de vara pe Dealul Fetii, obositoarele ore de pregatire militara la sala, care se soldau totdeauna cu un cascat irepresibil. Toate insemnau armata, dar ca prima sedinta de trageri n-a fost nimic. Era vara si tot Dealul Fetii.Panorama linistita a orasului in care abia banuiai ca se intampla ceva. Praful amortit pe drumul serpuit ce urca dealul. Iarba ingalbenita si cei cativa arbusti rezistenti la seceta. Noi, tinere si galagioase la inceput, apoi tot mai abatute si apatice. Invatasem deja sa dezasamblam si sa asamblam contra cronometru pistolul mitraliera (totdeauna mi s-a parut improprie denumirea pentru ceva ce semana mult mai mult cu o pusca). Exercitiile acestea erau singurele care ma mai trezeau din amorteala si piroteala sub care-mi mascam ciuda pentru timpul pierdut. Manuiam expert pistolul mitraliera si n-aveam cum sa uit ca trebuie sa tintesc la baza si putin mai jos pentru a-mi atinge obiectivul. Primisem trei cartuse fiecare si eram intinse pe burta, ca in transee. Glumele colegiale imi alunecau pe la urechi ca de fiecare data. Tot ce-mi doream era sa se termine mai repede. Zapuseala. Pozitia aceea incomoda. Toata ziua aceea pierduta.Disperarea comandantilor. Se agitau bezmetici in spatele nostru aruncand observatii iritate. ,,-Astora de ce le-o fi frica?" ne intrebam tacit. -,,Exces de zel" raspundeam in aceeasi tonalitate. Mi-era clar ca n-o sa ma marit cu un APV-ist.Cand am primit ordinul de tragere eram deja exasperata, iritata, innebunita chiar, de insistenta cu care tot fusesem instruite pentru aceasta zi. Am apasat nonsalant, cu raceala si grabit pe tragaci, avand o singura dorinta: sa se termine mai repede. Ce a urmat avea sa ma zguduie, sa demoleze toata linistea si apatia. Arma mea a tasnit sfasietor, reculul mi-a izbit umarul si toata atmosfera pasnica de pe Dealul Fetii a fost brusc si apocaliptic pulverizata. In jurul meu se facea cioburi o zi de vara . In mine se facea cioburi pacea acelei zile.Atunci, acolo, am simtit ce inseamna razboiul. Oroarea care m-a cuprins o citeam si pe fetele inspaimantate ale colegelor. In facultate eram pregatite sa salvam vieti, aici sa le distrugem. In mine mocnea o revolta fara margini. Adica superiorii nostri, militari de cariera, ne pregatisera cu atata disperare pentru aceasta zi, ne descrisesera amanuntit cum sa utilizam corect,impecabil, armamentul si nu suflasera o vorba despre ce avea sa ne socheze? Primul impuls a fost sa arunc arma si sa plec. Cred ca am si facut-o, iar ce-a ramas din mine sa continuie sedinta de trageri, era doar leguma intens instruita si singura capabila sa mai asculte ordine. Inca doua rafale de bubuituri asurzitoare aveau sa marcheze acea zi in care am inteles viu si sfasietor ce inseamna frontul, razboiul. Aprioric as fi facut orice sa fie pace in lume. Simularea ,,simpla" a unui atac ce putea fi foarte bine si aparare m-a aruncat direct pe front. Nu armele, nu uniformele, nu pozitia de-a busilea in ,,transee", nu tintele, nu canicula, nu ordinele rastite, nu reculul ce-mi izbise umarul, ci infernul starnit de pistoalele descarcate acut,devastator, stigmatizant.
A doua oara a fost cu totul altfel. Abia descoperisem internetul si eram fascinata de paienjenisul legaturilor interumane posibile, realizabile, in ciberspatiu. Serile mi le petreceam cu un joc de cultura generala in care nu aspiram la performante. Degetele mele neexersate pareau, toate, de la mana stanga. Tastele nu functionau decat atinse si totdeauna anapoda.Ma incapatanam, totusi, sa particip la competitie si dupa ce stiam pe de rost toate intrebarile si evident raspunsurile, numai pentru chatul care se infiripa intre concurenti. Asa l-am cunoscut pe ,,mite". Tasta uluitor si-l imaginam ca pe un student informatician. Raspunsurile ne prilejuiau firave dispute competitive, dar incet, am inceput sa ne cunoastem. Mereu cam aceleasi persoane frecventau chatul. Cu ,, mite" am stat mai mult de vorba. Povestea de sotie, ca trebuie sa nasca. Am aflat apoi ca el nu este acasa si probabil nu va fi nici cand i se va naste copilul. Era ceva obisnuit, multi romani accesau site-ul din strainatate, unde se aflau la lucru sau la studii. Nu eram interesata sa stiu mai mult decat mi se spunea, asa ca dezvaluirile identitare au urmat lent, gradat. Au fost cateva luni in care am comunicat cu grupul de persoane fara chip, dar cu nick. Cei mai multi erau studenti, cativa elevi in an terminal si extrem de putini apropiati de varsta mea, cu familie si job. ,,mite" era undeva la mijloc. Surpriza care avea sa sfasie linistea serilor pe net a venit de la un chateras care s-a aratat intrigat ca eu nu stiu ca ,,mite" e in ...Irak. Era militar pe frontul din Irak. Vorbisem depre familie, depre copilul ce avea sa se nasca in absenta tatalui, despre atatea lucruri firesti din viata noastra si ceea ce era determinant nu stiusem. A recunoscut ca a eludat special acest ,,amanunt". Asa cum ma cunostea, stia ca ma va marca. Inevitabilul s-a produs. De-acum zilele treceau cu spaima sa nu se intample ceva romanului din Irak. Fiecare zi incepea si sfarsea cu o rugaciune pentru ei, cei mai frumosi si mai buni dintre noi, risipiti prin lume (Kosovo, Afganistan, Irak...). Incepusem numaratoarea inversa a lunilor, apoi a zielor pana la reintoarcerea in tara. I se nascuse fetita. Sotia se descurcase singura si cu botezul. Plimbam privirile de la pozele cu bebelus si atmosfera calda a caminului, la uniforme de camuflaj si capete rase. Fiecare zi era presarata cu vesti despre atentate, raniti, morti. De data acesta nu mai era vorba despre necunoscuti. Stiam ca acolo este un om caruia i se nascuse o fetita pe care n-o tinuse inca in brate.Eram departe de acel front, nu auzeam bombardamentele, nu vedeam ranitii si mortii. Cunosteam partial povestea unui singur om ratacit pe acolo. Era ca un fir subtire si intortochiat care ma lega insa de un butoi cu dinamita. M-am rugat sa nu i se intample nimic si nici camarazilor lui (despre care intrebam implicit). Fascinatia paienjenisului legaturilor interumane in ciberspatiu se transformase intr-o capcana diabolica. Ca adesea in viata, m-am trezit ca decupez selectiv doar ce-mi place, ce e frumos si alunec pe langa ceea ce nu-mi place si nu-mi e de nici un folos. Acum alunecarea nu mai era posibila, intrasem adanc in acel spatiu al groazei. Asa au trecut lunile pana la intoarcerea in tara. N-a mai comunicat de atunci. A fost decizia lui, stia ca vor urma alte fronturi si desigur ca pentru mine fusese prea mult si numai cel din Irak. A treia experienta este recenta si inca in derulare. Scriam usor si cu verva povestioare, mici petice de viata, pe care Marius le privea incurajator ca pilule concentrate, ,,vitamine". Mi le cerea si nu ezitam sa le trimit, cu nonsalanta. Abordam orice tema, aveam mereu ceva de spus. A fost bine pana cand a intervenit divortul. Trebuie sa va spun ca istoria familiei mele este marcata de femei ramase vaduve si care nu s-au mai recasatorit niciodata. Stiam acest lucru inainte sa ma casatoresc. Plana ca o fatalitate asupra femeilor din neamul meu. Un arbore genealogic presarat cu femei frumoase capabile de o iubire unica, pe viata. Matusa, verisoara, mama. Drama verisoarei ramasa vaduva la 27 ani cu doi copii. Misterul mortii tanarului ofiter, la o vanatoare. Suferinta verisoarei, ca niste carbuni mocnind sub jarul anilor scursi. Primul divort a fost tot al unei verisoare. Aveau tot ce le trebuie sa fie fericiti, dar s-au despartit. Lupta de orgolii? Nu e bine nici cand ai prea mult? Frustrari afective in ciuda bunastarii materiale? Idealuri divergente? Cate ceva din toate si inca ceva. ,,Unde dragoste nu e, nimic nu e". Ii amintisem cuiva aflat intr-o relatie adulterina ca a jurat: ,,Pana ce moartea ne va desparti". Mi-a raspuns franc: ,, a murit iubirea noastra", juramantul nu a fost incalcat, a murit.A venit randul sorei. Cu ea am trecut Stixul. Stiam cat sacrificase, cat oferise, cat pusese la picioarele casniciei sale.Cata iubire, cat devotament, cata munca. Se zidise pe sine pentru a da trainicie. Nu era de-ajuns. In iubire e nevoie de doi. Unde incetase iubirea, daca fusese, unde incepuse razboiul si mai ales de ce era necesar? Am asistat la convulsiile, spasmele, neputintele, disperarile, sfasierile, tensiunile, esecul unei casnicii. Stiam ca pentru copii va fi cel mai greu. Razboiul rece al nervilor, perfid al tacerilor, ipocrit al tradarilor, dur al destramarilor, sec al pustiirilor, meschin al revendicarilor, nedrept al consecintelor...Am trecut prin toate acestea. Marius continua sa-mi ceara articole pentru revista lui. Temele erau incitante.Oricand as fi putut sa scriu un roman la fiecare dintre ele. Acum insa, eram secata. Ii raspundeam rar si inconsistent, ca un proces verbal in ,,limbaj de lemn". A fost un lung rastimp cand nu puteam sa gandesc, nicidecum sa scriu. Cand puteam doar sa simt. Durere. Si atat. Sa simt viata ca pe o durere acuta. Oricat m-am straduit sa decupez din viata si sa pastrez doar ce e frumos, n-a fost cu putinta. Dulce-amaruie. Asa trebuie sa fie. Dulce-amaruie. Zatzul acesta amar mi-a strepezit sufletul. De-aceea am tacut. ,,Iter armae silent musae". Intre arme muzele tac.......................................
posted by Irael @ 10:46 AM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home