Miracole 1

Miracole


Ma indreptam grabita spre cabinet. Pe de o parte pentru ca era canicula, pe de alta pentru ca asa imi sta in fire. Paseam alert si total absorbita in lumea mea interioara. Poate ar fi bine sa spun ca nu am atentie distributiva. E posibil sa trec pe langa cunoscuti, fara sa-i remarc. (Vi se intampla si voua, nu- i asa?) Rumoarea stradala se estompeaza si totul in jur devine secundar, indepartat. Uneori reusesc sa evit gropi si balti, mai mult din reflex, alteori nu. Pentru obstacolele din trafic se trezeste o parte de atentie periferica. Ea ma ajuta sa ma asigur la semafor. Inevitabil, traversez pe rosu, dar strategic, intr-un interval scurt in care nici masinilor nu le este permisa trecerea.
V-ati amuza sa stiti ce mi se intampla in autobuz. In picioare sau pe scaun, uit complet unde ma aflu. Gandurile mele hoinaresc, zburda sau sondeaza abisuri. Ma trezesc brusc, exact cu cateva secunde inainte de statia la care trebuie sa cobor. Uneori abia reusesc sa-mi fac loc, infruntand privirile dojenitoare ale calatorilor vigilenti si mustrarile rostite sau nu: ,, - Acum te-ai trezit domnisoara?” Nu ripostez, pentru ca oricum mi se face un compliment (am depasit de mult stadiul).
Asa mergeam si astazi, rupta de realitatea strazii. Cred ca si zambeam putin la gandul ca reusisem sa-l fac fericit pe Bogdan. Ce usor pot fi facuti oamenii fericiti! Il inscrisesem la innot, nefiind prea sigura ca ii va placea. Fusese extaziat. Apoi l-am dus si la “F. C. Universitatea Craiova”, visul lui de puber entuziast. Urma sa dea o proba de aptitudini si, cine stie , sa fie acceptat la antrenamente. Figura lui larg zambitoare, cu parul zbarlit ariceste, ma facea fericita. (Ce usor pot fi facuti fericiti oamenii!) Strada era pustie, de data aceasta, nimeni n-avea sa se mire ca zambesc. Pasii mei largi muscau din drumul prafuit.
Nu stiu cum l-am vazut. Mi se intampla adesea sa gasesc monezi. Gabi chiar e contrariat. Mergem impreuna, eu visand, el atent si numai eu le zaresc. Cel mai mirat a fost cand am zarit o moneda pe gardul Bibliotecii Aman, in plina aglomeratie. Ca n-a zarit-o el, desi prin avantajul inaltmii era mai aproape, putea fi acceptat, dar sa n-o zareasca nimeni din tot furnicarul ce besmeticea, asta era chiar culmea. Sa nu mai vorbim de ineditul prezentei unei monezi cocotata pe un gard. N-aveam cum sa uit intamplarea pentru ca el pastrase intact de-a lungul timpului amestecul de uimire, ciuda si amuzament.
Astazi, a fost randul meu sa ma mir ca nimeni dintre cei ce trecusera inaintea mea pe acolo n-au zarit creionul nou, cu varf impecabil ascutit la un capat si guma intacta la celalalt. Zacea putin stingher mai inspre gard, peste un zmoc anemic de iarba. L-am luat in mana si mi-am amintit de doctorul Bugeac si demonstratia lui de subiectivism: acelasi lucru, privit de persoane diferite, din unghuiri diferite, arata altfel. Creionul putea fi o linie, privit longitudinal (verticala, orizontala, oblica) sau un punct, privit axial. Roteam amuzata creionul in toate axele.
Nu-mi place sa gasesc obiecte. Totdeauna ma gandesc la cel care le pierde. La tristetea lui. Asi fi tare bucuroasa sa-i pot restitui ceea ce-i apartine. La fel am simtit si cand am vazut creionul si ca de fiecare data am privit intrebatoare in jur: ,, Este cineva pe aici care a pierdut un creion?”
O fi scapat din mapa unui elev care venea de la bacalaureat.Si-ar fi dorit sa-l pastreze ca suvenir. In amintirea ultimelor zile de licean.
Sau poate l-a pierdut un elev care mergea la meditatii. Il si vad intorcand pe dos mapa, inventariind mecanic continutul si tot cautand creionul pe care sigur il pusese acolo. Pufnind de ciuda ca n-are cu ce trasa figurile la geometrie. ,, - L-am mai si ascutit artistic! Pfiuuu! Precis ca i s-a rupt varful cand a cazut. Lasa, sa moara de necaz si cine l-o gasi!” Zambesc. De-ai sti ce intact e varful. Artistic zici? Opera de arta.
Sau poate l-a pierdut un contabil grabit. Il cauta zorit si preocupat de urgenta lucrarilor. Are gatul uscat de arsita. Transpira abundent si cautarea ii da broboane pe frunte si rauri sarate pe sira spinarii. Asta mai lipsea. N-are creionul. E prima data cand pierde unul. Cauta febril si in final clacheaza la vederea gaurii disimulate in coltul mai dosnic al servietei. ,, Tz! Tz! Tz!”
Ori poate a trecut pe acolo un mester, cu creionl la ureche (putin plauzibil - toate creioanele pe care le-am vazut purtate asa erau scurte, tocite, roase-). S-a intalnit cu un prieten, au dat mana zorit. A evitat scurt coliziunea cu un grup de elevi antrenati intr-o disputa pe subiectele de la bac. Atunci, numai atunci putea sa-i fi sarit creionul pus ,,mestereste” la ureche, fara sa- si dea seama. ,, Poftim de mai lucra acum! Nici librarii nu sunt in zona.”
Cum vedeti lipsa creionului nu putea fi decat una paguboasa.
De ce mi-a iesit in cale tocmai un creion? De ce nu un pix, un stilou, altceva?
Eu stiu.
Sunt ordonata. Am intotdeauna la birou tot ce imi trebuie. Cand i-am raspuns Amaliei ca sunt fecioara, intr-una din primele ei zile de stagiu a izbucnit: -,, Fecioara? Cu asistenta varsator? O veti omora”. Bineinteles ca am cerut lamuriri. ,, Fecioara e ordinea intruchipata, varsatorul tocmai la antipod. Va veti stresa reciproc.” Pana atunci crezusem ca mi se pare, dar Amalia mi-a furnizat o explicatie. Cum spuneam nu-mi lipseste nimic: pixuri, creion, markere, guma, scoci, lipici, tus, pasta corectoare, agrafe, capse, capsator, perforator, rigla…tot ,,armamentul”. Totusi, la nevoie, tot mai lipseste cate ceva. Desigur, nu sunt vinovata. Asistenta stie (i-am spus de la inceput). Culmea e ca si ea isi aminteste ca a umblat cu lucrul ce lipseste, dar tot asa de bine ar sustine ca l-a pus la loc. Evident, daca lipseste, nu l-a pus. Cautam amandoua. Daca l-am ratacit eu, il gasim. Ma duc tintit la locul unde subconstientul (numai el) mai stie ca l-am pus. Daca l-a ratacit ea, nu are subconstient si cautam zadarnic.
Am renuntat sa cer la colege. Stiu, am inteles de mult, ca daca eu nu am, nu are nimeni.
Ultima data am cautat creionul. N-a fost chip sa dam de el. Clar, l-a ratacit Maria. Jenata, promite ca de obicei sa cumpere unul nou. Nu se poate conta pe asta si comand subconstientului sa nu uite sa trecem pe la librarie. Uita, ca nu e perfect si cand dupa mai multe zile am iar nevoie de creion imi amintesc inciudata ordinul neexecutat de subconstient. Se repeta de cateva ori, ceea ce chiar e inadmisibil pentru reputatia mea de fecioara.
Acum, gasesc pe strada un creion, exact asa cum imi trebuie. Normal ca zambesc. Credeti ca e coincidenta? Nu ma cunoasteti. Sirul lung al miracolelor incepe cu painea. Dar despre aceasta, altadata.