Scrisul de mana

Scrisul de mana

Policele si degetul mijlociu de la mana dreapta au deformari care vor atesta vesnic cat de mult am scris de mana. Cand povestesc despre aceasta tastez si din cand in cand imi privesc usoara depresiune formata ,de-a lungul timpului, pe cele doua degete, ca pe un suficient element de inspiratie.
Ca toti copiii, inainte sa invat a scrie, am desenat. Scrisul a venit ca ceva firesc, in urma cititului. Probabil tot inainte sa merg la scoala stiam a trasa toate majusculele alfabetului de tipar. Stiu sigur ca am invatat sa citesc dupa ziar. Memoria mea afectiva pastreaza fulgurante imagini si sunete. Bunicul pregatindu-si o tigare de foi, asezat pe scaunelul scund, in curte. Parul lui negru, aspru, in contrast cu barba tepoasa, sura. Fascinatia amnarului, cremenei, foitei subtiri in care impaturea tutunul produs chiar de el. Undeva, mai departe, in curtea insorita, bunica insirand foile de tutun spre uscare. Cu gesturi simple, indelung exersate, bunicul incropea tigara si urma ritualul magic al aprinderii ei. Amnarul scapara scurt cremenea si aprindea iasca. Tigara incepea sa fumege si in rotocoalele ei se invalureau stirile si povestirile din ziar. Litania bunicului era intrerupta de zglobiul ,, asta ce litera e?”. Batranul nu se supara, parca stiind ca rabdarea ii va fi rasplatita. El voia cel mai mult sa invat sa citesc. Simtise ca in curand n-o va mai putea face singur. Tot pe ziarele bunicului am inceput sa insailez primele semne grafice, reprezentand tot literele mari ale alfabetului de tipar. Marginile albe se acopereau cu hieroglifele mele, care curand aveau sa capete sens. Incantarea mamei cand si-a vazut numele scris de mine. Surasul ei, ca soarele rasarit de dupa norul greu al ostenelilor de peste zi. Imboldul ei de-a scrie mai frumos, mai ingrijit. Mai apoi grija ei pentru caietele impecabile, pentru perfectiunea grafica. Si cum eram un copil nu doar ascultator ci si ambitios, aveam sa ating si performante . La intalnirea dupa douazeci de ani, la liceul pe care l-am inceput dar nu l-am terminat in satul natal, Aritina, colega mea de banca, avea sa-mi aminteasca:,, tot liceul am incercat sa-ti imit scrisul”. Acum ea avea un scris de invidiat, al meu, ilizibil, de doctor.
Cat am scris de mana? Un munte. Poate doi munti. Pastrez si astazi cateva caiete din anii de liceu. Un scris mare, optimist, ordonat, luminos. O grafica ingrijita, care odihneste privirea. Caietele acestea, pe care le mai am si astazi in biblioteca, le-au pastrat surorile mele, dupa ce au dezafectat podul si magazia. ,, Aveai saci intregi de caiete. Ne-a parut tare rau sa le ardem pe toate. Ti-am pastrat doua. Unul de romana si altul de biologie. Stiam cat de mult ti-au placut.” Le-am aratat candva fiului meu. Incepuse sa scrie si nu reusea sa-si descopere stilul personal. Nu i-am rupt niciodata o foaie din caiet. Chiar el era uimit ca n-o fac. ,, Toti copiii au caietele subtiate. Mamicile rupa paginile cu scris urat sau cu greseli.” ,, Noi nu le vom rupe, dar cand scri prea urat sau cu greseli, vei mai scrie o data.” Astfel temele lui Radu erau duble sau chiar triple. Caietele lui pastrau semnele incercarilor nereusite, greselilor inerente. Nu erau o incantare prin perfectiune, ci mai degraba un document de evolutie. Copilul tot incerca sa-si gaseasca stilul si uneori de la o pagina la alta apareau diferente flagrante de scris. Cand mic si inghesuit, cand mare si labartat. Intr-un timp se fixase pe o caligrafie puricata, pe care ochiul lui tanar o percepea la alte dimensiuni decat ochiul meu hipermetrop. Am avut o disputa pe care mi-o reproseaza si astazi. ,, Tu mi-ai nenorocit scrisul!” Nu simt nici o remuscare. N-a avut un scris frumos. N-am fost niciodata coercitiva frizand perfectiunea. I-am cerut doar sa fie lizibil. Asa s-a intamplat ca el si-a schimbat scrisul si-a ramas cu unul cam dublu decat cel puricat si foarte asemnator cu al lui Gabi. Cred ca pe ascuns ne studia scrisurile. Al meu nu era recomandabil. Constrangerile zilnice, peste posibilitatile de adaptare la efort, masacrasera caligrafia. Scrisul meu devenise un fel de a insaila cuvinte pe care abia eu de le mai puteam descifra. Gabi scria rar, isi pastrase grafica ronda, optimista, clara. Literele pareau desenate. Probabil copilul a ales si astfel scrisul lui aminteste bine de scrisul tatalui. Privesc si zambesc. Radu isi continua reprosurile ,, Ce scris frumos aveam, cand mi l-ai deformat!” Ramanem pe pozitii ireconciliabile, eu multumita ca el are un scris frumos, el nemultumit ca nu si-a pastrat stilul puricat.
Un jurnalist spunea ca si astazi prefera scrisul de mana. Ii place sa regaseasca in text corecturile, etapele gandirii. Sa pastreze efortul de creatie. Acest lucru nu e posibil cand tastezi. Corecturile nu se pastreaza. Sunt arse etapele intermediare.
Ii dau dreptate si continui sa tastez, sa fac modificari fara sa-mi pese ca nu mai pastrez corecturile. Poate ca urmele lasate de scrisul de mana vor fi inlocuite cu altele, lasate de tastare. Pana atunci, degetele mele simt o relaxare sa fie intrebuintate la scris intr-un alt mod decat cel clasic. Uzate de scrisul de mana, indispensabil in profesie, au placerea de a ,,canta la doua maini” pe ,,claviatura” tastaturii. Nu doar mana dreapta ci si cea stanga e creatoare.
In vizita la ,,Muzeul literaturii romane” am descoperit printre cartile oferite spre cumparare o editie a manuscriselor marilor clasici. Am rasfoit cu incantare Bacovia, Nichita Stanescu, Caragiale, Alecsandri… Snuruite, cu aspect de palimsest, manuscrisele frumos caligrafiate iti trezesc speculatii despre autori. Unii par a fi scris, constient, pentru eternitate, altii, preocupati doar de a slefui cat mai mult cuvantul pana la a-i da limpezime si genialitate. Astfel, in timp ce unele manuscrise sunt fara greseala, altele sunt indelung mazgalite, corecate, impregnate de stradania creatorului.
Cand vorbesc de scrisul de mana nu pot sa nu amintesc impresia adanca pe care mi-a lasat-o decoperirea, undeva in adolescenta, a semnaturii lui Mihai Eminescu. Preocupata sa-mi formez propria semnatura, imitasem pe rand, semnaturile tuturor cunostintelor. Nimic nu mi se paruse atat de inimitabil ca semnatura eminesciana. Nu desluseam unde incepe si unde se termina. Bajbaiam ca prin labirint. Am renuntat sa o imit, dar am pastrat imagina ei de grafica pretentioasa, elaborata.
O alta imagine pe care mi-o trezeste scrisul de mana, este cea a indelung truditorilor intru pastrarea celor sfinte. Cohortele de calugari smeriti care copiau spre a nu se pierde textele intelepciunii de pana la ei. Caligrafia pretios ornamentata a tomurilor cuprinse intre scoarte argintate. Obiecte de muzeu sau de arhiva, documentele atent caligrafiate ale altor veacuri trezesc in noi, atat de grabiti insailatori de cuvinte pe hartie, o tainica admiratie. Ca in fata piramidelor, a marilor edificii ale civilizatiilor disparute, ireproductibile astazi cu toata tehnologia, tot astfel ma inclin, epigonic, in fata scrisului de mana atent caligrafiat, cu respect si cu dragoste fata de ceea ce se transmite si fata de cel care urmeaza sa primeasca.