Colibita
COLIBITA
Am fost atrasa de ideea unei tabere de vara in zona montana, mai ales la invitatia insistenta a prietenilor de pe radio3net. Cum concediul era planificat la mare, se plia numai bine pe apetitul meu pentru ozon si brazi.O companie ca cea a tinerilor nostri prieteni era de asemenea o chemare irezistibila. L-am entuziasmat si pe Gabi, altfel mult mai reticent. S-a ocupat cu zel de toate pregatirile (bilete dus-intors, bagaje, etc).Plecam din Craiova la Bucuresti si de acolo cu grupul la Bistrita. Trenul nostru ajungea cu o ora inainte de plecarea din Bucuresti, suficient pentru a ne intalni prietenii.Nu stiam prea mult despre organizarea taberei, aveam sa aflam pe parcurs.Joi, cu bagaje si entuziasm ne-am dus in gara. Taximetristul care ne-a lasat la intrare ne furnizase deja o surpriza incantatoare. Chiar cand sa incheiem cursa noastra in masina lui bine intretinuta si cu o muzica de fond bine aleasa, a primit un telefon: _,,Alo, Pierre, bonjour! Commen ca va?" si tot astfel, l-am auzit purtand o conversatie cu un frumos accent fratuzesc.O delectare surprinzatoare pentru noi, care am considerat-o si de bun augur pentru un inceput de week-end promitator.Ne-am inselat. Elanul ne-a fost brusc taiat (ca si respiratia) de constatarea incredibila ca trenul nostru avea o intarziere de o ora. Neuronii nostri pregatiti pentru un relash montaniard au fost brusc asaltati de probleme matematice ce se exprimau in kilometri si ore,in teorii ale probabilitatii. Gabi tipa exasperat la ceferista de la informatii, care mai mult decat sa dea vina pe colegele de la agentia de voiaj, nu stia. Mi-am scos telefonul si-am multumit inca odata progresului tehnologic. Pacientul meu, taximetrist, era gata sa ne duca in Gara de Nord, dar timpul era la limita. Mai putin de patru ore. Ma gandeam la cursa contra cronometru care urma si mi-asi fi dorit un sofer mai experimentat. Stiam unul singur cu care m-asi fi incumetat la asa o cursa. I-am spus lui Gabi ca ar fi cazul sa ceara masina lui de serviciu, care de altfel il ducea mereu la Bucuresti cand altii aveau nevoie de el. Neasteptat, a reactionat. Abia atunci am realizat cat de mult isi dorea el sa ajungem la Bistrita. Ne-a fost asigurata masina, suportam cheltuielile.Ce n-am stiut era ca masina venea de le tara. Alte 30 minute pierdute.Cand i-am spus soferului ca trebuie sa ajungen in Gara de Nord in trei ore si jumatate, stiam la fel de bine ca si el ca ne angajam intr-o ,,misiune imposibila". Numai gandul la circulatia bara la bara din capitala cu 10 bulevarde simultan in reamenajare, ne dadea fiori reci. Traficul era imposibil. Barbatii de pe locurile din fata imi semnalizau orice incurcatuta prin ducerea simultana, reflexa, a mainii la crestet. Credeam ca vor face chelie pana la Bucuresti.Muzica relaxanta ramanea pentru pietonii intarziati pe trecerile marcate sau nemarcate. Noi sufeream pentru fiecare trailer care nu ne permitea o depasire si parca toate iesisera special la defilare.Pana pe autostrada pierdusem o ora si jumatate. Am traversat urmatoarea ora cu 170km, ceea ce, in alte conditii ,m-ar fi determinat sa cer sa cobor. Bucurestiul ne-a furnizat, incredibil, surpriza unor culoare libere salvatoare. Era ca si cand am fi impresionat prin cursa noastra de pana atunci si cineva, care ne-a urmarit, a considerat ca meritam sa ajungem la destinatie. Am simtit cum ne facilita un deznodamant fericit. Telefoanele zbarnaiau agitat,prietenii nostri erau alarmati de intarziere. I-am gasit tineri si exuberanti la McDonald`s si- am avut chiar ragaz sa povestim peripetiile noastre.
Multumim CFR pentru bunul mers al trenurilor! Nu, sa nu-si ceara scuze, altfel n-asi fi avut ce povesti.
Drum de noapte in glasul rotilor de tren. Prilej sa-mi amintesc de naveta mea la Ditrau,cu acelasi tren, in urma cu aproape 18 ani. Atunci nu era direct, schimbam in Braov. Acum, in miez de noapte, in Brasov urcau alti prieteni. Foarte dragi. Printre ei, Teodora, care avea sa implineasca 9 ani la Colibita. Am cunoscut-o cand unchiul ei mi-a cerut s-o sun, intr-o zi cand el urma sa ajunga seara, tarziu, acasa. Parintii ei erau plecati la lucru in America. Am vorbit mult atunci cu ea. Mi s-a parut un copil maturizat, responsabil.Luase cinci de foarte bine in ziua aceea, inca o data memorabila. Mi-a spus povestea ei prefetata, Legenda Oltului si a Muresului ( doi frati care au fost despartiti impotriva dorintei lor). Am inceput mai apoi sa-i citesc Legendele Olimpului. Indata ce am deschis usa compartimentului mi-a sarit in brate. Urmatoarele zile am stat mult impreuna.Noaptea aceea am cunoscut-o pe Victoria, companioana noastra. Studenta la ASE, studia ,singura, de doi ani, japoneza (voia sa plece la lucru in Tara Soarelui Rasare). Aceasta desoperire a fost prilej de discutii elevate cu implicarea prietenilor nostri de la radio, tineri si surprinzatori prin preocupari. Am intrebat despre frumusetile locurilor si Victoria s-a oferit sa ne arate Bistrita, daca programul nostru ne va permite.Mi-asi fi dorit mult, asa cum imi doresc sa exploatez fiecare loc si moment pe care-l parcurg. Ne-a avizat asupra deliciilor culinare ale zonei: branzeturi, slana, palinca.
Dimineta eram buimaca, neobisnuita cu nopti nedormite. In Bistrita ne astepta colibri,chaterasul care organizase tabara. Un tanar brunet, cu priviri cetoase,vite rebele acoperind ochii indirect cercetatori. Atletic, dar usor inclinat, parca mereu gata sa-si asculte interlocutorul. Il chema Calin si asa cum aveam sa-l cunosc, trezea similitudinicu poezia eminesciana. Am schimbat priviri intrebatoare (cine esti tu si ce gandesti?) dar am vorbit mult mai tarziu.Am parcurs nemultumit-obosita peisajele ce se etalau de-a lungul soselei prost intretinute. Ma gandeam daca nu cumva intentionat sunt mai greu accesibile locurile frumoase.Sa ajungi acolo numai daca iti doresti suficient de insistent. La Colibita (un lac de baraj, extins prin acumulari pluviale, inconjurat de paduri de brad si constructii tot mai indraznete) eram primiti in doua vile. Intr-una am fost cazati, in cealalta urma sa luam masa. Unii au preferat sa locuiasca tot in vila in care mancam, de altfel cu un confort sporit de cazare. Dupa prima noapte nedormita, au inteles dezavantajul de-a avea patul deasupra salii de biliard.Intr-o sala vasta, ne asteptau mese intinse, ca de ospat. Deliciile despre care eram deja avizati, tronau. Trei zile am mancat urda. Nici sarmalele la ceaun (1200 spuneau gazdele), nici gratarele, nici mititeii, ori fasolea cu carnati n-au fost argumente convingatoare. Urda a fost regina oieritului zonal.Ma tot minunam ca nu se mai termina berea, adusa de-a dreptul in lazi, in ciuda eforturilor sustinute ale baietilor aflati intr-un atat de mult dorit relash........................................................
Au urmat trei zile de odihna pe care fiecare le-a exploatat cum s-a priceput mai bine.Lacul avea oarecum o forma ovalara, neregulata. Privind spre el, ne plasam in treimea dreapta a ovalului. Mergand mai spre dreapta se ajungea la barajul care-l generase. Ma ispitea un ocol complet al lui. Am incercat din prima zi, pornind spre stanga, dar ne-am oprit la Mitza, undeva in coada lacului, unde drumurile se bifurcau si nimeni nu stia sa ne indrume, mai mult ne ofereau informatii contradictorii. Nu riscam sa ne prinda noaptea prin locuri necunoscute,asa ca ne-am intors.Am cules flori de camp, demne de un buchet de mireasa.Aveau sa impodobeasca sala de mese in zilele urmatoare, sfidand supozitiile celor ce credeau ca vor muri a doua zi.Probabil ca in mod normal asa s-ar fi si intamplat,poate doar admiratia noastra plina de multumire pentru aceste uimitoare daruri naturale le incapatana sa reziste.A doua zi am pornit spre baraj. Grupul se misca lent, ca in reluare. Ne bucuram de fiecare stanca,prapastie, floare, pom. Profesorul de geografie din grup ne informa doct despre formele de relief. Florinete si cornete,conuri, circuri, chiar supozitii fanteziste despre evolutii geologice.Il ascultam distrata, mai ales de intrebarile incitante ale celorlalti.O palnie giganta, betonata, aflata la capatul unui pod suspendata starnit reactii contradictorii. Exploratorii indraznetis-au avantat, mai fobicii priveam, tematori, de la distanta. Gabi ma tot indemna sa ma apropii de acel monstruos hau. Il estima la 200m. Profesorul a corectat,90m.Ametesc privind doar prapastia naturala ce se casca in buza drumului, nicidecum sa ma mai hazardez pe podul suspendat sau sa mai cobor cu privirea in putul betonat.Privesc insistent lacul si sunt indata rasplatita. Prin transparenta se zaresc pestii. Descriu tacute traiectorii circulare, ca un miraj al peticelor de apa insorite. Un indicator ne trimite in basm:Taul zanelor sibrusc, ne dorim sa ajungem acolo, pe taramul celalalt. Grupul parca se invioreaza la ideea unei tinte de drumetie.Cu ceva experienta pe munte, intreb primele persoane intalnite, doua tinere vilegiaturiste, daca stiu despre Taul Zanelor. Raspund cu siguranta:,, da, este putin mai incolo".Cu o zi inainte, intalnisem doi biciclisti (pareau tata si fiica). Ne spusesera ca au facut ocolul lacului in patru ore, noi ne blocasem la Mitza, coada lacului, in opozitie cu barajul. Acum mergeam entuziasti in cautarea basmului. Din urma ne-a prins o caruta.Carutasul ne-a invitat bonom. Am urcat cativa, ei cu entuziasm, eu cu reticenta, peste sacii cu grau, suprapusi,care incarcau caruta. Bucuros de companie, carutasul vorbea vesel si privea numai la noi. Caruta se legana pe marginea prapastiei. La fiecare cotituraaveam impresia ca sacii de sub mine fug si eu cu ei, in hau. Ii tot ceream omului sa fie atent la condus,el se amuza de teama mea si-mi tot dadea asigurari ca ar putea sa doarma, calul stie singur drumul.Angoasa nu m-a parasit (era inedit sa merg intr-o caruta, pe marginea unei prapastii, condusa doar de-un cal) dar nici nu m-a impiedicat sa admir peisajul salbatic ce ni se desfasura mereu altfel cu fiecare pas. Omul nostru, parea la fel de mirat de frumusetilelocului, le sorbea ca si noi si nu pregeta sa intreberepetitiv: ,,Vedeti cat de darnic este Dumnezeu, cata purtare de grija are pentru noi? Meritam noi toate acestea?" Ma linistesc putin, daca mi-a dat aceste daruri, s-ar putea sa ma lase sa ma si bucur de ele.Ascult vocea molcoma a omului, asa potrivita cu freamatul padurii, apelor, scartitul obosit al carutei, chiar cu epuizarea noastra de sfarsit de saptamana. Ma smulg putin din reverie si intreb de Taul Zanelor. Omul ne lamureste ca de la el de acasa (pana acolo nu-i problema, mergem cu caruta) mai e ceva de mers. Intreb precauta (am experienta cu distantele la munte) cati kilometri. Imi spune ca numa`16. Sar brusc dezmeticita direct din caruta in drum. Le strig si celorlalti sa coboare. Omulprotesteaza. Trebuie sa mergem macar pana la el acasa, sa mancam mamaliguta cu branza si smantana.Aveam sa regret imediat ca nu am luat relatii despre el, poate folositoare alta data. Acum caruta lui isi vede de drum, calul isi face neabatut datoria, poate si el dornic sa ajunga mai curand la capatul ostenelilor.Din urma vin, in alta caruta, prietenii nostri. Le spun sa coboare, ceea ce-i nemultumeste. Erau incantati de asa mijloc de transport. Tanarul brasovean, nostalgic al satului natal, vrea sa incalece calul. Iau distanta, ingrozita de posibilitatea unui accident, poate chiar iminent.Ideea este nu numai indrazneata si riscanta, este si un act de curaj, de barbatie.Arunc priviri piezise, care amesteca teama si admiratia.Reuseste cu o usurinta incredibila. Calul, bine strunit de carutas, are si el un moment de surpriza, se cabreaza.Tanarul este deja calare si da un icnet devictorie. Coboara apoi satisfacut si tine mortissa-i multumeasca , pentru ingaduinta calului, ca de la om la om. Ii vad ochi in ochi, fata langa fata. Imi aminteste de Robert Redford in ,, Cel ce sopteste cailor". ........................................................Serile erau concerte folk. Doua perechi de laureati ai Festivalului ,,Om Bun" ne-au delectat cu generozitate. Atmosfera de tabara era completata de focul pentru gratare si animatia neobosita. Oscilam intre dorinta de a fi impreuna cu grupul si nevoia de a respira aerul tare al serii. Plouase si drumul eradesfundat. Mi-asi fi purtat pasii in noaptea pura,dar bezna si nesiguranta fiecarui pas imi trezeau angoasecare-mi blocau receptorii pentru frumos, pentru o chemarealtfel irezistibila. Am incercat sa gust putin din toatetentatiile serii.Ca de fiecare data ramane retrospectiv regretul de-a nu fi mers mai departe, mai adanc, mai profund, mai complet in explorarea clipei (,,cea repede ce ni s-a dat").Bezna noptii si sunetul indepartat al chitarei,raman repere sentimentale.Surpriza a fost prezenta atat de dorita a lui Florian Pittis(asteptarea de peste zi se prelungise mult, epuizand o seara folk). La prima intalnire constatasem ca pot fi blocata, altfel de neconceput pentru mine. Acum eram chiar revoltata de oasa ratare, imi luasem avant sa nu se repete .M-a ajutat mult atitudinea lui, deschisa, raspunsurile binevoitoare si implicarea intr-un dialog in care curiozitatea mea se impletea cu amabilitatea lui de se dezvalui.Nu stiu cand au trecut urmatoarele trei ore.Se pregateau gratare si mititei cand am plecat sa trag oblonul peste o zi lunga, memorabila.
Dimineata de duminica m-a surprins prin port-bebeul care astepta langa intrarea in sala de mese. M-a fulgerat incredibilul constatarii ca Lisa, prietena din nordul Frantei, reusise sa ajunga acolo, sfidand distante si probabilitati. Cyrille, sotul ei, usor de recunoscut,supraveghea port-bebeul. O insufletire pe care numai prezenta angelica a unui bebelus mi-o poate da, m-apropulsat catre Elyka, pe care nu sperasem s-o pot tine in brate. Din neamul uriasilor si ea, crescuta ca in basm (intr-o zi cat altii in trei), o priveam ca pe un dar nesperat. Lisa, tonica, in verva, povestea intamplari de la vama.
De fiecare data cand ne intalnim (acum pentru a treiaoara, deja) se suprapune o aniversare. In noiembrie, la aniversarea unui an r3n, l-am sarbatorit pe ctn, la club Azteca, pe cris, acum era randul Teodorei. Nu aveam lumanare potrivita pentru cei 9 aniai ei. Am gasit doua lumanari: unu si opt. Cineva a pus un plus si am rezolvat irezolvabilul. Tortul, in forma de inima si toata dragostea noastra.Sa-i cante Florian Pittis ,,La multi ani!'' nu e de uitat.
Deja simteam gustul amar al despartirii, cand am hotarat sa mai facem cativa pasi spre baraj, poate mai departe, spre chei. Am mers fara prea mult entuziasm, cautand repere pentru zilele in care betoanele vor lua locul brazilor si aerulnu va mai fi respirabil. Nu-mi plac despartirile si acum imineta lor ma apasa deja. Am facut semn primei masini si m-am bucurat ca a oprit. Soferul, un barbat supraponderal, blond, m-a interogat mult. I-am vorbit despre grupul de prieteni veniti din toate colturile tarii, despre amabilitatea gazdelor, despre drumetiilenoastre si esecul de-a inconjura lacul. M-a lasat chiar in fata vilei in care luam masa, nu inainte de a-mi spune ca el este proprietarul ei. Imi promisese ca data viitoare ma va duce cu masina in jurul lacului.
Ultimele imbratisari, colibri (organizatorul intalnirii)imi spune, cand plec, sa privesc inapoi, sa creada ca abia am venit. Am ramas sa privesc inapoi toata saptamana ce-a urmat.
Am fost atrasa de ideea unei tabere de vara in zona montana, mai ales la invitatia insistenta a prietenilor de pe radio3net. Cum concediul era planificat la mare, se plia numai bine pe apetitul meu pentru ozon si brazi.O companie ca cea a tinerilor nostri prieteni era de asemenea o chemare irezistibila. L-am entuziasmat si pe Gabi, altfel mult mai reticent. S-a ocupat cu zel de toate pregatirile (bilete dus-intors, bagaje, etc).Plecam din Craiova la Bucuresti si de acolo cu grupul la Bistrita. Trenul nostru ajungea cu o ora inainte de plecarea din Bucuresti, suficient pentru a ne intalni prietenii.Nu stiam prea mult despre organizarea taberei, aveam sa aflam pe parcurs.Joi, cu bagaje si entuziasm ne-am dus in gara. Taximetristul care ne-a lasat la intrare ne furnizase deja o surpriza incantatoare. Chiar cand sa incheiem cursa noastra in masina lui bine intretinuta si cu o muzica de fond bine aleasa, a primit un telefon: _,,Alo, Pierre, bonjour! Commen ca va?" si tot astfel, l-am auzit purtand o conversatie cu un frumos accent fratuzesc.O delectare surprinzatoare pentru noi, care am considerat-o si de bun augur pentru un inceput de week-end promitator.Ne-am inselat. Elanul ne-a fost brusc taiat (ca si respiratia) de constatarea incredibila ca trenul nostru avea o intarziere de o ora. Neuronii nostri pregatiti pentru un relash montaniard au fost brusc asaltati de probleme matematice ce se exprimau in kilometri si ore,in teorii ale probabilitatii. Gabi tipa exasperat la ceferista de la informatii, care mai mult decat sa dea vina pe colegele de la agentia de voiaj, nu stia. Mi-am scos telefonul si-am multumit inca odata progresului tehnologic. Pacientul meu, taximetrist, era gata sa ne duca in Gara de Nord, dar timpul era la limita. Mai putin de patru ore. Ma gandeam la cursa contra cronometru care urma si mi-asi fi dorit un sofer mai experimentat. Stiam unul singur cu care m-asi fi incumetat la asa o cursa. I-am spus lui Gabi ca ar fi cazul sa ceara masina lui de serviciu, care de altfel il ducea mereu la Bucuresti cand altii aveau nevoie de el. Neasteptat, a reactionat. Abia atunci am realizat cat de mult isi dorea el sa ajungem la Bistrita. Ne-a fost asigurata masina, suportam cheltuielile.Ce n-am stiut era ca masina venea de le tara. Alte 30 minute pierdute.Cand i-am spus soferului ca trebuie sa ajungen in Gara de Nord in trei ore si jumatate, stiam la fel de bine ca si el ca ne angajam intr-o ,,misiune imposibila". Numai gandul la circulatia bara la bara din capitala cu 10 bulevarde simultan in reamenajare, ne dadea fiori reci. Traficul era imposibil. Barbatii de pe locurile din fata imi semnalizau orice incurcatuta prin ducerea simultana, reflexa, a mainii la crestet. Credeam ca vor face chelie pana la Bucuresti.Muzica relaxanta ramanea pentru pietonii intarziati pe trecerile marcate sau nemarcate. Noi sufeream pentru fiecare trailer care nu ne permitea o depasire si parca toate iesisera special la defilare.Pana pe autostrada pierdusem o ora si jumatate. Am traversat urmatoarea ora cu 170km, ceea ce, in alte conditii ,m-ar fi determinat sa cer sa cobor. Bucurestiul ne-a furnizat, incredibil, surpriza unor culoare libere salvatoare. Era ca si cand am fi impresionat prin cursa noastra de pana atunci si cineva, care ne-a urmarit, a considerat ca meritam sa ajungem la destinatie. Am simtit cum ne facilita un deznodamant fericit. Telefoanele zbarnaiau agitat,prietenii nostri erau alarmati de intarziere. I-am gasit tineri si exuberanti la McDonald`s si- am avut chiar ragaz sa povestim peripetiile noastre.
Multumim CFR pentru bunul mers al trenurilor! Nu, sa nu-si ceara scuze, altfel n-asi fi avut ce povesti.
Drum de noapte in glasul rotilor de tren. Prilej sa-mi amintesc de naveta mea la Ditrau,cu acelasi tren, in urma cu aproape 18 ani. Atunci nu era direct, schimbam in Braov. Acum, in miez de noapte, in Brasov urcau alti prieteni. Foarte dragi. Printre ei, Teodora, care avea sa implineasca 9 ani la Colibita. Am cunoscut-o cand unchiul ei mi-a cerut s-o sun, intr-o zi cand el urma sa ajunga seara, tarziu, acasa. Parintii ei erau plecati la lucru in America. Am vorbit mult atunci cu ea. Mi s-a parut un copil maturizat, responsabil.Luase cinci de foarte bine in ziua aceea, inca o data memorabila. Mi-a spus povestea ei prefetata, Legenda Oltului si a Muresului ( doi frati care au fost despartiti impotriva dorintei lor). Am inceput mai apoi sa-i citesc Legendele Olimpului. Indata ce am deschis usa compartimentului mi-a sarit in brate. Urmatoarele zile am stat mult impreuna.Noaptea aceea am cunoscut-o pe Victoria, companioana noastra. Studenta la ASE, studia ,singura, de doi ani, japoneza (voia sa plece la lucru in Tara Soarelui Rasare). Aceasta desoperire a fost prilej de discutii elevate cu implicarea prietenilor nostri de la radio, tineri si surprinzatori prin preocupari. Am intrebat despre frumusetile locurilor si Victoria s-a oferit sa ne arate Bistrita, daca programul nostru ne va permite.Mi-asi fi dorit mult, asa cum imi doresc sa exploatez fiecare loc si moment pe care-l parcurg. Ne-a avizat asupra deliciilor culinare ale zonei: branzeturi, slana, palinca.
Dimineta eram buimaca, neobisnuita cu nopti nedormite. In Bistrita ne astepta colibri,chaterasul care organizase tabara. Un tanar brunet, cu priviri cetoase,vite rebele acoperind ochii indirect cercetatori. Atletic, dar usor inclinat, parca mereu gata sa-si asculte interlocutorul. Il chema Calin si asa cum aveam sa-l cunosc, trezea similitudinicu poezia eminesciana. Am schimbat priviri intrebatoare (cine esti tu si ce gandesti?) dar am vorbit mult mai tarziu.Am parcurs nemultumit-obosita peisajele ce se etalau de-a lungul soselei prost intretinute. Ma gandeam daca nu cumva intentionat sunt mai greu accesibile locurile frumoase.Sa ajungi acolo numai daca iti doresti suficient de insistent. La Colibita (un lac de baraj, extins prin acumulari pluviale, inconjurat de paduri de brad si constructii tot mai indraznete) eram primiti in doua vile. Intr-una am fost cazati, in cealalta urma sa luam masa. Unii au preferat sa locuiasca tot in vila in care mancam, de altfel cu un confort sporit de cazare. Dupa prima noapte nedormita, au inteles dezavantajul de-a avea patul deasupra salii de biliard.Intr-o sala vasta, ne asteptau mese intinse, ca de ospat. Deliciile despre care eram deja avizati, tronau. Trei zile am mancat urda. Nici sarmalele la ceaun (1200 spuneau gazdele), nici gratarele, nici mititeii, ori fasolea cu carnati n-au fost argumente convingatoare. Urda a fost regina oieritului zonal.Ma tot minunam ca nu se mai termina berea, adusa de-a dreptul in lazi, in ciuda eforturilor sustinute ale baietilor aflati intr-un atat de mult dorit relash........................................................
Au urmat trei zile de odihna pe care fiecare le-a exploatat cum s-a priceput mai bine.Lacul avea oarecum o forma ovalara, neregulata. Privind spre el, ne plasam in treimea dreapta a ovalului. Mergand mai spre dreapta se ajungea la barajul care-l generase. Ma ispitea un ocol complet al lui. Am incercat din prima zi, pornind spre stanga, dar ne-am oprit la Mitza, undeva in coada lacului, unde drumurile se bifurcau si nimeni nu stia sa ne indrume, mai mult ne ofereau informatii contradictorii. Nu riscam sa ne prinda noaptea prin locuri necunoscute,asa ca ne-am intors.Am cules flori de camp, demne de un buchet de mireasa.Aveau sa impodobeasca sala de mese in zilele urmatoare, sfidand supozitiile celor ce credeau ca vor muri a doua zi.Probabil ca in mod normal asa s-ar fi si intamplat,poate doar admiratia noastra plina de multumire pentru aceste uimitoare daruri naturale le incapatana sa reziste.A doua zi am pornit spre baraj. Grupul se misca lent, ca in reluare. Ne bucuram de fiecare stanca,prapastie, floare, pom. Profesorul de geografie din grup ne informa doct despre formele de relief. Florinete si cornete,conuri, circuri, chiar supozitii fanteziste despre evolutii geologice.Il ascultam distrata, mai ales de intrebarile incitante ale celorlalti.O palnie giganta, betonata, aflata la capatul unui pod suspendata starnit reactii contradictorii. Exploratorii indraznetis-au avantat, mai fobicii priveam, tematori, de la distanta. Gabi ma tot indemna sa ma apropii de acel monstruos hau. Il estima la 200m. Profesorul a corectat,90m.Ametesc privind doar prapastia naturala ce se casca in buza drumului, nicidecum sa ma mai hazardez pe podul suspendat sau sa mai cobor cu privirea in putul betonat.Privesc insistent lacul si sunt indata rasplatita. Prin transparenta se zaresc pestii. Descriu tacute traiectorii circulare, ca un miraj al peticelor de apa insorite. Un indicator ne trimite in basm:Taul zanelor sibrusc, ne dorim sa ajungem acolo, pe taramul celalalt. Grupul parca se invioreaza la ideea unei tinte de drumetie.Cu ceva experienta pe munte, intreb primele persoane intalnite, doua tinere vilegiaturiste, daca stiu despre Taul Zanelor. Raspund cu siguranta:,, da, este putin mai incolo".Cu o zi inainte, intalnisem doi biciclisti (pareau tata si fiica). Ne spusesera ca au facut ocolul lacului in patru ore, noi ne blocasem la Mitza, coada lacului, in opozitie cu barajul. Acum mergeam entuziasti in cautarea basmului. Din urma ne-a prins o caruta.Carutasul ne-a invitat bonom. Am urcat cativa, ei cu entuziasm, eu cu reticenta, peste sacii cu grau, suprapusi,care incarcau caruta. Bucuros de companie, carutasul vorbea vesel si privea numai la noi. Caruta se legana pe marginea prapastiei. La fiecare cotituraaveam impresia ca sacii de sub mine fug si eu cu ei, in hau. Ii tot ceream omului sa fie atent la condus,el se amuza de teama mea si-mi tot dadea asigurari ca ar putea sa doarma, calul stie singur drumul.Angoasa nu m-a parasit (era inedit sa merg intr-o caruta, pe marginea unei prapastii, condusa doar de-un cal) dar nici nu m-a impiedicat sa admir peisajul salbatic ce ni se desfasura mereu altfel cu fiecare pas. Omul nostru, parea la fel de mirat de frumusetilelocului, le sorbea ca si noi si nu pregeta sa intreberepetitiv: ,,Vedeti cat de darnic este Dumnezeu, cata purtare de grija are pentru noi? Meritam noi toate acestea?" Ma linistesc putin, daca mi-a dat aceste daruri, s-ar putea sa ma lase sa ma si bucur de ele.Ascult vocea molcoma a omului, asa potrivita cu freamatul padurii, apelor, scartitul obosit al carutei, chiar cu epuizarea noastra de sfarsit de saptamana. Ma smulg putin din reverie si intreb de Taul Zanelor. Omul ne lamureste ca de la el de acasa (pana acolo nu-i problema, mergem cu caruta) mai e ceva de mers. Intreb precauta (am experienta cu distantele la munte) cati kilometri. Imi spune ca numa`16. Sar brusc dezmeticita direct din caruta in drum. Le strig si celorlalti sa coboare. Omulprotesteaza. Trebuie sa mergem macar pana la el acasa, sa mancam mamaliguta cu branza si smantana.Aveam sa regret imediat ca nu am luat relatii despre el, poate folositoare alta data. Acum caruta lui isi vede de drum, calul isi face neabatut datoria, poate si el dornic sa ajunga mai curand la capatul ostenelilor.Din urma vin, in alta caruta, prietenii nostri. Le spun sa coboare, ceea ce-i nemultumeste. Erau incantati de asa mijloc de transport. Tanarul brasovean, nostalgic al satului natal, vrea sa incalece calul. Iau distanta, ingrozita de posibilitatea unui accident, poate chiar iminent.Ideea este nu numai indrazneata si riscanta, este si un act de curaj, de barbatie.Arunc priviri piezise, care amesteca teama si admiratia.Reuseste cu o usurinta incredibila. Calul, bine strunit de carutas, are si el un moment de surpriza, se cabreaza.Tanarul este deja calare si da un icnet devictorie. Coboara apoi satisfacut si tine mortissa-i multumeasca , pentru ingaduinta calului, ca de la om la om. Ii vad ochi in ochi, fata langa fata. Imi aminteste de Robert Redford in ,, Cel ce sopteste cailor". ........................................................Serile erau concerte folk. Doua perechi de laureati ai Festivalului ,,Om Bun" ne-au delectat cu generozitate. Atmosfera de tabara era completata de focul pentru gratare si animatia neobosita. Oscilam intre dorinta de a fi impreuna cu grupul si nevoia de a respira aerul tare al serii. Plouase si drumul eradesfundat. Mi-asi fi purtat pasii in noaptea pura,dar bezna si nesiguranta fiecarui pas imi trezeau angoasecare-mi blocau receptorii pentru frumos, pentru o chemarealtfel irezistibila. Am incercat sa gust putin din toatetentatiile serii.Ca de fiecare data ramane retrospectiv regretul de-a nu fi mers mai departe, mai adanc, mai profund, mai complet in explorarea clipei (,,cea repede ce ni s-a dat").Bezna noptii si sunetul indepartat al chitarei,raman repere sentimentale.Surpriza a fost prezenta atat de dorita a lui Florian Pittis(asteptarea de peste zi se prelungise mult, epuizand o seara folk). La prima intalnire constatasem ca pot fi blocata, altfel de neconceput pentru mine. Acum eram chiar revoltata de oasa ratare, imi luasem avant sa nu se repete .M-a ajutat mult atitudinea lui, deschisa, raspunsurile binevoitoare si implicarea intr-un dialog in care curiozitatea mea se impletea cu amabilitatea lui de se dezvalui.Nu stiu cand au trecut urmatoarele trei ore.Se pregateau gratare si mititei cand am plecat sa trag oblonul peste o zi lunga, memorabila.
Dimineata de duminica m-a surprins prin port-bebeul care astepta langa intrarea in sala de mese. M-a fulgerat incredibilul constatarii ca Lisa, prietena din nordul Frantei, reusise sa ajunga acolo, sfidand distante si probabilitati. Cyrille, sotul ei, usor de recunoscut,supraveghea port-bebeul. O insufletire pe care numai prezenta angelica a unui bebelus mi-o poate da, m-apropulsat catre Elyka, pe care nu sperasem s-o pot tine in brate. Din neamul uriasilor si ea, crescuta ca in basm (intr-o zi cat altii in trei), o priveam ca pe un dar nesperat. Lisa, tonica, in verva, povestea intamplari de la vama.
De fiecare data cand ne intalnim (acum pentru a treiaoara, deja) se suprapune o aniversare. In noiembrie, la aniversarea unui an r3n, l-am sarbatorit pe ctn, la club Azteca, pe cris, acum era randul Teodorei. Nu aveam lumanare potrivita pentru cei 9 aniai ei. Am gasit doua lumanari: unu si opt. Cineva a pus un plus si am rezolvat irezolvabilul. Tortul, in forma de inima si toata dragostea noastra.Sa-i cante Florian Pittis ,,La multi ani!'' nu e de uitat.
Deja simteam gustul amar al despartirii, cand am hotarat sa mai facem cativa pasi spre baraj, poate mai departe, spre chei. Am mers fara prea mult entuziasm, cautand repere pentru zilele in care betoanele vor lua locul brazilor si aerulnu va mai fi respirabil. Nu-mi plac despartirile si acum imineta lor ma apasa deja. Am facut semn primei masini si m-am bucurat ca a oprit. Soferul, un barbat supraponderal, blond, m-a interogat mult. I-am vorbit despre grupul de prieteni veniti din toate colturile tarii, despre amabilitatea gazdelor, despre drumetiilenoastre si esecul de-a inconjura lacul. M-a lasat chiar in fata vilei in care luam masa, nu inainte de a-mi spune ca el este proprietarul ei. Imi promisese ca data viitoare ma va duce cu masina in jurul lacului.
Ultimele imbratisari, colibri (organizatorul intalnirii)imi spune, cand plec, sa privesc inapoi, sa creada ca abia am venit. Am ramas sa privesc inapoi toata saptamana ce-a urmat.
posted by Irael @ 10:47 AM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home