Intimitate
Intimitate
Sunt barometrul sentimentelor tale. Daca presiunea atmosferica m-ar iubi, asi fi cel mai fidel indicator al ei. Asa, nu-mi ramane decat sa indic exact bucuriile si intristarile tale, dorintele si emotiile pe care, teleaptic, mi le transmiti. Cand ti-am impus limite de comunicare stiam ca voi fi prima care va avea de suferit. Tensiunile tale miscau spasmodic acele barometrului meu. Te ingrijorasei ca mi-ai dat telefonul si e-mail adresa ta. Mi-am amintit cat de greu te-am determinat s-o faci. Cat de greu a fost, apoi, sa patrund sub carapacea ta, sa te trag afara, sa te contemplu. Cred ca exploratorii, marii descoperitori doar, au mai trait asemenea bucurii. Te-am vazut frumos ca un zeu grec. Sub duritatea ta diamantina am descoperit vulnerabilitati si sensibilitati care ne erau comune.
Cand am aflat ca se vorbeste despre intimitate stiam ca am multe de povestit. Ma gandeam ca ar fi posibil, insa, sa patesc la fel ca G. Ea este, in opinia mea, unul dintre cei mai talentati scriitori necunoscuti. Dovada, scrisorile ei, opt ani de corespondenta care m-au ajutat sa supravietuiesc. Cand i-am cerut sa scrie un documentar pentru o revista, s-a blocat. N-a reusit. Pe mine ma purtase in destinatiile exotice ale concediului ei, dar cand a fost sa adune totul intr-un material publicabil, autocenzura, poate exigentele ei, au facut totul insurmontabil. Imi amintesc descumpanirea mea, dezamagirea chiar. Acum, cand stiu si eu tema, dinainte, ma gandesc daca nu cumva aceasta sugruma spontaneitatea ideilor si impovareaza dorinta de destainuire. Simt ca nu.Voi putea sa spun tot ce am acumulat, sa dau drumul suvoaielor care s-au adunat in spatele barajului in atatia ani.Ar trebui sa incep cu bunica. Amintirile despre ea sunt tot atatea puncte de reper in univers. Femeie care a nascut noua si a crescut sapte copii si se pare, cam tot atatia nepoti. Nu am vazut-o niciodata cand se imbraca. N-am vazut-o niciodata neimbrobodita. Am vazut-o, insa. cand se pieptana. A fost un privilegiu. Atunci am vazut prima data ca bunica avea parul lung. Nu si l-a tuns niciodata. Facea parte dintr-un ritual. Parul ei carunt, rarit de vreme, era pieptanat cu grija, intr-un fel pios, adunat intr-o coada care apoi se incolacea la spate si ramanea tintuia acolo, in agrafe subtiri, pana seara urmatoare, cand ritualul se relua. Firele de par ramase in piepten, nu se aruncau. Ele erau parte din trupul bunicii, deci sfintite. Urmau acelasi ritual ca al apei de imbaiat, se intorceau in natura. Fiecare gest al bunicii avea ceva sacru. Nu i-am vazut niciodata trupul si acum ma tot straduiesc sa-mi amintesc daca a purtat vreodata maneca scurta, sau piciorul fara ciorap si inclin mult sa cred ca nu. Parintii, fara a fi atat de piosi, ne-au educat intr-un respect al intimitatii. Tata, spunea dansul la porc si dansa la gaina. Respectul acesta pentru tot ce-l inconjoara l-am inteles mult mai tarziu. Pentru a nu supara pe cineva era gata sa-i dea dreptate si cand evidentale indicau contrariul. Avea o asa grija sa nu tulbure pe nimeni, sa lase de la el numai sa fie bine, incat de cele mai multe ori facea gesturi de o bunatate confundabila cu prostia. Cum altfel asi putea catologa felul in care el a cedat pieile de miel din care trebuia sa-mi faca mie Alain Delon (haina atat de la moda pe vremea aceea). Fusese inMoldova natala dupa ele. Le alesese pe cele mai frumoase. Le daduse unui unchi la tabacit. Acestuia, de cum le-a zarit, i-au sclipit ochii. I-a popus tatei un targ. Ii dadeaastrahan pentru pieile merinos. Tata i-a spus ca sunt pentru haina mea si i le-a incredintat spre argasire. Am stiut imediat ca nu le vom mai vedea. Asa s-a si intamplat, ne-a adus in schimb niste piei latoase, duble in dimensiuni. Din pacate numai Alain Delon nu se mai putea face din ele. N-a fost totul. Un alt unchi le-a zarit si a considerat ca ar fi numai bune de huse pentru masina lui cea noua. Spre stupefactia mea, tata i le-a daruit. Niciodata n-au ajuns huse, dar la intrebarile mele, insistente, tata mi-a raspuns ca voia oricum sa scape de ele, sa nu-si mai aminteasca de inselatoria celuilalt unchi. Asa era el, omul care spunea buna ziua si la pietre. Asa model am avut noi, cele trei fete, care am crescut sub exigentele militare ale mamei. Ea era tot timpuil cu noi. Tata venea rar, uneori o data pe luna. Lucra pe santier. Mama devenise un fel de fac totum. Nu-i intelegeam asprimea fata de noi. Stiam insa foarte bine ca face mult mai mult decat poate. Nu stiu cum a reusit ea sa ne creasca asa cum suntem. De multe ori ma intreb ce ne-a spus mama, cum reusit sa fie un asa bun didact. Parinte la randul meu, nu rareori ma simt incapabila sa transmit fiului meu valorile la care tin. Mama a reusit. Eram trei, n-aveam camere separate si totusi niciodata nu am fost private de intimitate.
Primul rapt l-am simtit la caminul din liceu. Acolo, trebuia sa ma imbrac si sa ma dezbrac in prezenta altcuiva. Imi amintesc stupoarea pe care am incercat-o cand am vazut cu ce dezinvoltura se comporta colegele mele de camera. Ele erau deja al treilea an in camin. Toate subterfugiile mele erau sortite esecului. Nici la baie nu eram singura. Voiam sa invat, aveam nevoie sa stau la camin, trebuia deci sa ma acomodez. Cat mi-au ars obrajii, stiu numai eu. Dar, ma pregateam sa devin medic, trebuia sa ma calesc.
Facultatea a debutat cu practica la Simian, la cules de struguri. O luna cantonament intr-un fost grajd amenajat sa gazduiasca in paturi supraetajate studentele mediciniste. Aici am avut parte de cele mai superbe imagini de trupuri feciorelnice. Eram fascinata de frumusetea colegelor mele. Complexata inca, de pubertatea care ma adusese brusc la dimensiunile care aveau sa fie definitive, ma ascundeam cat puteam de bine in haine ca de camuflaj.. Cel mai mult ma deranjau sanii. Mi se pareau enormi si ma incomodau. Nu i-asi fi aratat pentru nimic in lume. Priveam cu nesat la colegele mele care ii etalau ca pe niste trofee si recunosteam cu incantare ca aveau cu ce se mandri.
In caminul facultatii, toplesul nu mai era o noutate. Acum aveam sa deprind de la colegele mult mai mari (anul trei deja) subtilitatea farmecelor feminine. Orice iesire era minutios pregatita, ca un asalt. Trusele de farduri erau etalate si sub straturi succesive dispareau, incredibil, cosuri si puncte negre. Ochii capatau contururi ademenitoare si buzele senzualitati provocatoare. Adepta indaratnica a simplitatii si naturaletii, cu greu m-am lasat convinsa sa se incerce si pe fata mea puterile miraculoase ale trusei de farduri. Nici dupa ce am fost dichisita cu toata maiestria nu am fost convinsa sa apelez la randu-mi la acestea.
Socul a fost prima lectie de anatomie. S-a intamplat in sala care avea sa ne gazduiasca prima jumatate a fiecarei zi din urmatorii doi ani . O sala vasta, cu ferestre inalte la care nu se putea ajunge si prin urmare ramaneau vesnic inchise. Era la demisol. Mirosul greu, de formol, a fost primul semn ca nu am ce cauta acolo. Pe o masa cimentata era etalat un barbat gol. Toti colegii si colegele mele s-au inghesuit spontan in jurul trupului acela care avea sa fie materialul nostru didactic. Am iesit pe hol si m-am lipit cu spatele de peretele inghetat. Priveam rugator in sus. Era prea mult pentru mine. Voiam sa ajung medic, dar nu asa. Acum am aflat ca in vest nu se utilizeaza cadavre, ca se lucreaza doar pe mulaje. Se pliaza foarte bine pe sensibilitatea mea, acesta excludere a materialului uman.Nu puteam sa intru in sala de disectie. Nu puteam sa ma apropii de trupul acela. Era un barbat care a trait, a mers, a mancat, a vorbit….a iubit. Nu nu puteam sa folosesc bisturiul pe trupul acela. Doi ani mi-am repetat aceste lucruri si multe altele. Mi-am pus atatea intrebari despre omul acela, ca asi fi fost mai degraba in stare sa-i aflu biografia decat sa-l ating. Privirile mele catre el nu puteau fi decat piezise, paralele sau inlacrimate. A recunoaste ca nu pot sa particip la orele de anatomie era echivalent cu a renunta la studii. Am reusit (veti putea crede?) sa ma eschivez, doi ani, fara ca cineva sa stie. N-am atins acel corp. La examene ma duceam cu cineva care stia tot si imi arata scurt elementele anatomice la care s-a ajuns cu disectia, care facuse deliciul catorva baieti ce se pregateau sa devina chirurgi. Excelenta mea memorie vizuala ma ajuta sa retin blitz totul si nimeni nu realiza absentrismul meu de la orele de disectie. Nici faptul ca eu n-am cumparat nici un os si nici n-am dormit cu ele sub perna. Stiam bine fiecare element anatomic, fiecare scobitura, orificiu, tuberozitate, din plansele desenate. Tot doar inainte de examen priveam scurt cate un os bine conservat, aflat deja in posesia mai disperatelor colege care si-l achizitionasera inca de la inceputul facultatii, uneori pe bani grei De curand, la aniversarea unui prieten am intalnit un cuplu. Ea medic, el avocat. N-am reamintit de orele de anatomie, cu oasele lor cu tot. Brusc, ea si-a intrebat sotul unde sunt oasele ei. El i-a raspuns senin ca, probabil, au ramas in casa socrilor. Ea isi aminteste ca le-a pus bine, in pod. Sotul sare exasperat si-i cere imperios sa fie serioasa, spera ca oasele acelea care l-au torturat (craniul trona in biblioteca socrilor) nu sunt acum in casa lor cea noua.Atatea trupuri am vazut, atata frumusete dar si abjectie fizica!Fiecare trup isi suporta boala intr-un fel specific. Impresionante sunt femeile cochete. Le-am urmarit evolutia. Deveneau palide si incercanate in camasile albe de spital. Cand le revedeam fardate stiam ca le este mai bine, ca deja reintra in normal. Ma gandesc la primul viol. Chirurgul pe care l-am secondat sase luni in cate 3-6 operatii zilnic. Era si directorul spitalului. Ma primise parinteste, ma ajutase cu formalitatile si chiar imi facilitase cazarea. Ii eram indatotrata. Asa debuta stagiatura mea. Pasionata de chirurgie, nu faceam decat sa cochetez inca putin cu o idee abandonata. Din anul intai pana in anul sase am facut garzi la chirurgie. In ultimii ani intram in sala de operatii fara probleme. Cele sase luni de operat mana a doua erau ca frisca de pe tort. Renuntasem odata cu lucrarea de diploma la marea mea iubire, chirurgia. Stupefactia profesorului in fata motoului meu:,, Ca un ultim omagiu, chirurgiei”. ,, Ce vrei sa spui? Moare chirurgia?” m-a intrebat. ,, Nu, eu renunt la ea”. Voiam familie si amandoua nu aveau loc, asa cum nu au loc doua sabii in aceeasi teaca. Profesorul stia cel mai bine si desi nu-si putea ascunde regretul, a inteles ca avea sa ma piarda.Parea ca voi fi fericita in acea sectie unde inca o data faceam ce-mi placea cel mai mult, intram in sala de operatii. Cu vulgaritatea operatorilor eram deja familiarizata, o nota mai ingrosata devenea doar o doza suplimentara de vaccin. Am deprins repede exigentele chirurgului si in scurt timp i-am devenit indispensabila. Cateva altercatii intre el si colegii mei (doi baieti simpatici pe care i-am simtit ca fratii in acel stagiu) m-au facut vulnerabila. Chirurgul stia si nu mi-a aplicat aceleasi metode. Am apreciat. Beneficiam deja de un tratament preferential. Nu eram niciodata bruscata, chiar daca tot niciodata nu eram incurajata. Situatia mea s-a lamurit, scurt, inca din primele zile. Propunerea a venit pentru mine ca un traznet, dar n-am lasat sa se intrevada nimic din consecinte. Puteam fi ajutata sa promovez, sa devin specialist in orice domeniu mi-asi fi ales. Virginitatea nu putea constitui o problema, de altfel, credea el, nu poate fi ceva real la varsta mea. I-am raspuns brusc: ,, pentru mine virginitatea tine mai mult de psihologie decat de anatomie” . Desigur, citisem undeva . Si-a dat seama din rapiditatea raspunsului, dar a fost putin dezorientat. A insistat si atunci nu m-am mai eschivat, am raspuns franc. Urma ca aceasta discutie sa nu afecteze munca in echipa. Dar nu acesta a fost violul. A venit mult mai tarziu. Eram deja in stagiul de ginecologie. Tot garzi. In seara aceea eram la urgenta. Asteptam salvarea cu o gravida cu amenintare de avort. L-am revazut pe directorul chirurg. M-am bucurat instantaneu. Era omul de la care, in sase luni, invatasem toata chirurgia generala. Ma lasase chiar sa operez o apendicita. A trecut pe langa mine plin de veselie. Era foarte rumen. Statura lui impunatoare avea ceva directorial, oricum. Ne-am salutat si a trecut spre iesire. Ca iluminat de un gand s-a intors din usa sa-mi spuna un banc. Spunea mereu bancuri si povestea mereu chestii deocheate. Eram obisnuita. Acel banc, insa, a fost un viol. Era o aluzie directa la o dorinta a lui, exprimata si refuzata, candva, elegant. Duhoarea de alcool nu a constituit o circumstanta atenuanta. Omul pe care l-am considerat, pana atunci, avand calitati si defecte la fel de mari, mi-a ramas de atunci, in memorie, ca un violator.Mi se spune ca nepotul meu, plecat la facultate, in Bucuresti, vrea sa abndoneze studiile. Nu se poate acomoda cu metropola. Aglomeratie, mizerie, viata insuportabila in comun, la camin. Totul e apasator, nu are aer. Ma declar surprinsa si comentam indelung. Fiul meu vine si intrerupe sirul prezumtiilor mele. Explica doct si foarte sigur. Alexandru (nepotul) a crescut la casa. Cei care au trait la casa au spatiul intim mult mai vast. Brusc, la 19 ani, acest spatiu intim ii este diminuat, invadat chiar. E normal sa dezvolte o reactie de respingere,de aparare. Ma mir ca remarca vine tocmai de la Radu, pe care altfel il consider superficial. Imi aminteste de cursurile de psiho-pedagogie unde ni se explicau, in metri, distantele de adresabilitate. Nu le mai stiu exact, dar retinusem ca sub 75 de cm, deci cam o lungime de brat, nu ai voie sub nici o forma, sa te apropii de cineva, decat doar daca el isi manifesta intentia. Asa imi explic de ce mi se par libidinosi cei doi pacienti care sar mereu sa-mi sarute mana. Un gest care ar putea fi intruchiparea elegantei masculine, devine, in practica lor, care nu se bucura de acceptarea mea,un gest vulgar, de violare a intimitatii.Cat asi putea sa mai vorbesc inca despre intimitate!…
Revin la tine, care m-ai lasat sa te cunosc. Dorinta mea de a te descoperi, de a-ti arata tie si lumii ce ascunzi sub carapace, a fost ca o destramare de basm (cand printesa arunca in foc pielea de porc, printul, astfel deghizat, dispare). Te-am cunoscut si te-am inteles pana in itimitatea care ar face ca oamenii sa devina aliaje, daca ar fi metale. A fost o stare de gratie, posibila doar pentru ca am comunicat fara bariere. Incandescenta ta, de care ma fac vinovata, impune acum barierele pe care eu le stabilesc. Dincolo de ele, de dorinta ta de a reveni in carapace, de a trage oblonul, sta barometrul meu, sensibil adanc la orice vibratie.
Sunt barometrul sentimentelor tale. Daca presiunea atmosferica m-ar iubi, asi fi cel mai fidel indicator al ei. Asa, nu-mi ramane decat sa indic exact bucuriile si intristarile tale, dorintele si emotiile pe care, teleaptic, mi le transmiti. Cand ti-am impus limite de comunicare stiam ca voi fi prima care va avea de suferit. Tensiunile tale miscau spasmodic acele barometrului meu. Te ingrijorasei ca mi-ai dat telefonul si e-mail adresa ta. Mi-am amintit cat de greu te-am determinat s-o faci. Cat de greu a fost, apoi, sa patrund sub carapacea ta, sa te trag afara, sa te contemplu. Cred ca exploratorii, marii descoperitori doar, au mai trait asemenea bucurii. Te-am vazut frumos ca un zeu grec. Sub duritatea ta diamantina am descoperit vulnerabilitati si sensibilitati care ne erau comune.
Cand am aflat ca se vorbeste despre intimitate stiam ca am multe de povestit. Ma gandeam ca ar fi posibil, insa, sa patesc la fel ca G. Ea este, in opinia mea, unul dintre cei mai talentati scriitori necunoscuti. Dovada, scrisorile ei, opt ani de corespondenta care m-au ajutat sa supravietuiesc. Cand i-am cerut sa scrie un documentar pentru o revista, s-a blocat. N-a reusit. Pe mine ma purtase in destinatiile exotice ale concediului ei, dar cand a fost sa adune totul intr-un material publicabil, autocenzura, poate exigentele ei, au facut totul insurmontabil. Imi amintesc descumpanirea mea, dezamagirea chiar. Acum, cand stiu si eu tema, dinainte, ma gandesc daca nu cumva aceasta sugruma spontaneitatea ideilor si impovareaza dorinta de destainuire. Simt ca nu.Voi putea sa spun tot ce am acumulat, sa dau drumul suvoaielor care s-au adunat in spatele barajului in atatia ani.Ar trebui sa incep cu bunica. Amintirile despre ea sunt tot atatea puncte de reper in univers. Femeie care a nascut noua si a crescut sapte copii si se pare, cam tot atatia nepoti. Nu am vazut-o niciodata cand se imbraca. N-am vazut-o niciodata neimbrobodita. Am vazut-o, insa. cand se pieptana. A fost un privilegiu. Atunci am vazut prima data ca bunica avea parul lung. Nu si l-a tuns niciodata. Facea parte dintr-un ritual. Parul ei carunt, rarit de vreme, era pieptanat cu grija, intr-un fel pios, adunat intr-o coada care apoi se incolacea la spate si ramanea tintuia acolo, in agrafe subtiri, pana seara urmatoare, cand ritualul se relua. Firele de par ramase in piepten, nu se aruncau. Ele erau parte din trupul bunicii, deci sfintite. Urmau acelasi ritual ca al apei de imbaiat, se intorceau in natura. Fiecare gest al bunicii avea ceva sacru. Nu i-am vazut niciodata trupul si acum ma tot straduiesc sa-mi amintesc daca a purtat vreodata maneca scurta, sau piciorul fara ciorap si inclin mult sa cred ca nu. Parintii, fara a fi atat de piosi, ne-au educat intr-un respect al intimitatii. Tata, spunea dansul la porc si dansa la gaina. Respectul acesta pentru tot ce-l inconjoara l-am inteles mult mai tarziu. Pentru a nu supara pe cineva era gata sa-i dea dreptate si cand evidentale indicau contrariul. Avea o asa grija sa nu tulbure pe nimeni, sa lase de la el numai sa fie bine, incat de cele mai multe ori facea gesturi de o bunatate confundabila cu prostia. Cum altfel asi putea catologa felul in care el a cedat pieile de miel din care trebuia sa-mi faca mie Alain Delon (haina atat de la moda pe vremea aceea). Fusese inMoldova natala dupa ele. Le alesese pe cele mai frumoase. Le daduse unui unchi la tabacit. Acestuia, de cum le-a zarit, i-au sclipit ochii. I-a popus tatei un targ. Ii dadeaastrahan pentru pieile merinos. Tata i-a spus ca sunt pentru haina mea si i le-a incredintat spre argasire. Am stiut imediat ca nu le vom mai vedea. Asa s-a si intamplat, ne-a adus in schimb niste piei latoase, duble in dimensiuni. Din pacate numai Alain Delon nu se mai putea face din ele. N-a fost totul. Un alt unchi le-a zarit si a considerat ca ar fi numai bune de huse pentru masina lui cea noua. Spre stupefactia mea, tata i le-a daruit. Niciodata n-au ajuns huse, dar la intrebarile mele, insistente, tata mi-a raspuns ca voia oricum sa scape de ele, sa nu-si mai aminteasca de inselatoria celuilalt unchi. Asa era el, omul care spunea buna ziua si la pietre. Asa model am avut noi, cele trei fete, care am crescut sub exigentele militare ale mamei. Ea era tot timpuil cu noi. Tata venea rar, uneori o data pe luna. Lucra pe santier. Mama devenise un fel de fac totum. Nu-i intelegeam asprimea fata de noi. Stiam insa foarte bine ca face mult mai mult decat poate. Nu stiu cum a reusit ea sa ne creasca asa cum suntem. De multe ori ma intreb ce ne-a spus mama, cum reusit sa fie un asa bun didact. Parinte la randul meu, nu rareori ma simt incapabila sa transmit fiului meu valorile la care tin. Mama a reusit. Eram trei, n-aveam camere separate si totusi niciodata nu am fost private de intimitate.
Primul rapt l-am simtit la caminul din liceu. Acolo, trebuia sa ma imbrac si sa ma dezbrac in prezenta altcuiva. Imi amintesc stupoarea pe care am incercat-o cand am vazut cu ce dezinvoltura se comporta colegele mele de camera. Ele erau deja al treilea an in camin. Toate subterfugiile mele erau sortite esecului. Nici la baie nu eram singura. Voiam sa invat, aveam nevoie sa stau la camin, trebuia deci sa ma acomodez. Cat mi-au ars obrajii, stiu numai eu. Dar, ma pregateam sa devin medic, trebuia sa ma calesc.
Facultatea a debutat cu practica la Simian, la cules de struguri. O luna cantonament intr-un fost grajd amenajat sa gazduiasca in paturi supraetajate studentele mediciniste. Aici am avut parte de cele mai superbe imagini de trupuri feciorelnice. Eram fascinata de frumusetea colegelor mele. Complexata inca, de pubertatea care ma adusese brusc la dimensiunile care aveau sa fie definitive, ma ascundeam cat puteam de bine in haine ca de camuflaj.. Cel mai mult ma deranjau sanii. Mi se pareau enormi si ma incomodau. Nu i-asi fi aratat pentru nimic in lume. Priveam cu nesat la colegele mele care ii etalau ca pe niste trofee si recunosteam cu incantare ca aveau cu ce se mandri.
In caminul facultatii, toplesul nu mai era o noutate. Acum aveam sa deprind de la colegele mult mai mari (anul trei deja) subtilitatea farmecelor feminine. Orice iesire era minutios pregatita, ca un asalt. Trusele de farduri erau etalate si sub straturi succesive dispareau, incredibil, cosuri si puncte negre. Ochii capatau contururi ademenitoare si buzele senzualitati provocatoare. Adepta indaratnica a simplitatii si naturaletii, cu greu m-am lasat convinsa sa se incerce si pe fata mea puterile miraculoase ale trusei de farduri. Nici dupa ce am fost dichisita cu toata maiestria nu am fost convinsa sa apelez la randu-mi la acestea.
Socul a fost prima lectie de anatomie. S-a intamplat in sala care avea sa ne gazduiasca prima jumatate a fiecarei zi din urmatorii doi ani . O sala vasta, cu ferestre inalte la care nu se putea ajunge si prin urmare ramaneau vesnic inchise. Era la demisol. Mirosul greu, de formol, a fost primul semn ca nu am ce cauta acolo. Pe o masa cimentata era etalat un barbat gol. Toti colegii si colegele mele s-au inghesuit spontan in jurul trupului acela care avea sa fie materialul nostru didactic. Am iesit pe hol si m-am lipit cu spatele de peretele inghetat. Priveam rugator in sus. Era prea mult pentru mine. Voiam sa ajung medic, dar nu asa. Acum am aflat ca in vest nu se utilizeaza cadavre, ca se lucreaza doar pe mulaje. Se pliaza foarte bine pe sensibilitatea mea, acesta excludere a materialului uman.Nu puteam sa intru in sala de disectie. Nu puteam sa ma apropii de trupul acela. Era un barbat care a trait, a mers, a mancat, a vorbit….a iubit. Nu nu puteam sa folosesc bisturiul pe trupul acela. Doi ani mi-am repetat aceste lucruri si multe altele. Mi-am pus atatea intrebari despre omul acela, ca asi fi fost mai degraba in stare sa-i aflu biografia decat sa-l ating. Privirile mele catre el nu puteau fi decat piezise, paralele sau inlacrimate. A recunoaste ca nu pot sa particip la orele de anatomie era echivalent cu a renunta la studii. Am reusit (veti putea crede?) sa ma eschivez, doi ani, fara ca cineva sa stie. N-am atins acel corp. La examene ma duceam cu cineva care stia tot si imi arata scurt elementele anatomice la care s-a ajuns cu disectia, care facuse deliciul catorva baieti ce se pregateau sa devina chirurgi. Excelenta mea memorie vizuala ma ajuta sa retin blitz totul si nimeni nu realiza absentrismul meu de la orele de disectie. Nici faptul ca eu n-am cumparat nici un os si nici n-am dormit cu ele sub perna. Stiam bine fiecare element anatomic, fiecare scobitura, orificiu, tuberozitate, din plansele desenate. Tot doar inainte de examen priveam scurt cate un os bine conservat, aflat deja in posesia mai disperatelor colege care si-l achizitionasera inca de la inceputul facultatii, uneori pe bani grei De curand, la aniversarea unui prieten am intalnit un cuplu. Ea medic, el avocat. N-am reamintit de orele de anatomie, cu oasele lor cu tot. Brusc, ea si-a intrebat sotul unde sunt oasele ei. El i-a raspuns senin ca, probabil, au ramas in casa socrilor. Ea isi aminteste ca le-a pus bine, in pod. Sotul sare exasperat si-i cere imperios sa fie serioasa, spera ca oasele acelea care l-au torturat (craniul trona in biblioteca socrilor) nu sunt acum in casa lor cea noua.Atatea trupuri am vazut, atata frumusete dar si abjectie fizica!Fiecare trup isi suporta boala intr-un fel specific. Impresionante sunt femeile cochete. Le-am urmarit evolutia. Deveneau palide si incercanate in camasile albe de spital. Cand le revedeam fardate stiam ca le este mai bine, ca deja reintra in normal. Ma gandesc la primul viol. Chirurgul pe care l-am secondat sase luni in cate 3-6 operatii zilnic. Era si directorul spitalului. Ma primise parinteste, ma ajutase cu formalitatile si chiar imi facilitase cazarea. Ii eram indatotrata. Asa debuta stagiatura mea. Pasionata de chirurgie, nu faceam decat sa cochetez inca putin cu o idee abandonata. Din anul intai pana in anul sase am facut garzi la chirurgie. In ultimii ani intram in sala de operatii fara probleme. Cele sase luni de operat mana a doua erau ca frisca de pe tort. Renuntasem odata cu lucrarea de diploma la marea mea iubire, chirurgia. Stupefactia profesorului in fata motoului meu:,, Ca un ultim omagiu, chirurgiei”. ,, Ce vrei sa spui? Moare chirurgia?” m-a intrebat. ,, Nu, eu renunt la ea”. Voiam familie si amandoua nu aveau loc, asa cum nu au loc doua sabii in aceeasi teaca. Profesorul stia cel mai bine si desi nu-si putea ascunde regretul, a inteles ca avea sa ma piarda.Parea ca voi fi fericita in acea sectie unde inca o data faceam ce-mi placea cel mai mult, intram in sala de operatii. Cu vulgaritatea operatorilor eram deja familiarizata, o nota mai ingrosata devenea doar o doza suplimentara de vaccin. Am deprins repede exigentele chirurgului si in scurt timp i-am devenit indispensabila. Cateva altercatii intre el si colegii mei (doi baieti simpatici pe care i-am simtit ca fratii in acel stagiu) m-au facut vulnerabila. Chirurgul stia si nu mi-a aplicat aceleasi metode. Am apreciat. Beneficiam deja de un tratament preferential. Nu eram niciodata bruscata, chiar daca tot niciodata nu eram incurajata. Situatia mea s-a lamurit, scurt, inca din primele zile. Propunerea a venit pentru mine ca un traznet, dar n-am lasat sa se intrevada nimic din consecinte. Puteam fi ajutata sa promovez, sa devin specialist in orice domeniu mi-asi fi ales. Virginitatea nu putea constitui o problema, de altfel, credea el, nu poate fi ceva real la varsta mea. I-am raspuns brusc: ,, pentru mine virginitatea tine mai mult de psihologie decat de anatomie” . Desigur, citisem undeva . Si-a dat seama din rapiditatea raspunsului, dar a fost putin dezorientat. A insistat si atunci nu m-am mai eschivat, am raspuns franc. Urma ca aceasta discutie sa nu afecteze munca in echipa. Dar nu acesta a fost violul. A venit mult mai tarziu. Eram deja in stagiul de ginecologie. Tot garzi. In seara aceea eram la urgenta. Asteptam salvarea cu o gravida cu amenintare de avort. L-am revazut pe directorul chirurg. M-am bucurat instantaneu. Era omul de la care, in sase luni, invatasem toata chirurgia generala. Ma lasase chiar sa operez o apendicita. A trecut pe langa mine plin de veselie. Era foarte rumen. Statura lui impunatoare avea ceva directorial, oricum. Ne-am salutat si a trecut spre iesire. Ca iluminat de un gand s-a intors din usa sa-mi spuna un banc. Spunea mereu bancuri si povestea mereu chestii deocheate. Eram obisnuita. Acel banc, insa, a fost un viol. Era o aluzie directa la o dorinta a lui, exprimata si refuzata, candva, elegant. Duhoarea de alcool nu a constituit o circumstanta atenuanta. Omul pe care l-am considerat, pana atunci, avand calitati si defecte la fel de mari, mi-a ramas de atunci, in memorie, ca un violator.Mi se spune ca nepotul meu, plecat la facultate, in Bucuresti, vrea sa abndoneze studiile. Nu se poate acomoda cu metropola. Aglomeratie, mizerie, viata insuportabila in comun, la camin. Totul e apasator, nu are aer. Ma declar surprinsa si comentam indelung. Fiul meu vine si intrerupe sirul prezumtiilor mele. Explica doct si foarte sigur. Alexandru (nepotul) a crescut la casa. Cei care au trait la casa au spatiul intim mult mai vast. Brusc, la 19 ani, acest spatiu intim ii este diminuat, invadat chiar. E normal sa dezvolte o reactie de respingere,de aparare. Ma mir ca remarca vine tocmai de la Radu, pe care altfel il consider superficial. Imi aminteste de cursurile de psiho-pedagogie unde ni se explicau, in metri, distantele de adresabilitate. Nu le mai stiu exact, dar retinusem ca sub 75 de cm, deci cam o lungime de brat, nu ai voie sub nici o forma, sa te apropii de cineva, decat doar daca el isi manifesta intentia. Asa imi explic de ce mi se par libidinosi cei doi pacienti care sar mereu sa-mi sarute mana. Un gest care ar putea fi intruchiparea elegantei masculine, devine, in practica lor, care nu se bucura de acceptarea mea,un gest vulgar, de violare a intimitatii.Cat asi putea sa mai vorbesc inca despre intimitate!…
Revin la tine, care m-ai lasat sa te cunosc. Dorinta mea de a te descoperi, de a-ti arata tie si lumii ce ascunzi sub carapace, a fost ca o destramare de basm (cand printesa arunca in foc pielea de porc, printul, astfel deghizat, dispare). Te-am cunoscut si te-am inteles pana in itimitatea care ar face ca oamenii sa devina aliaje, daca ar fi metale. A fost o stare de gratie, posibila doar pentru ca am comunicat fara bariere. Incandescenta ta, de care ma fac vinovata, impune acum barierele pe care eu le stabilesc. Dincolo de ele, de dorinta ta de a reveni in carapace, de a trage oblonul, sta barometrul meu, sensibil adanc la orice vibratie.
posted by Irael @ 10:48 AM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home