Dar ce cheie nu se pierde
Manusile, fularul, umbrela si cheile fac parte dintre obiectele care, inevitabil, se pierd.
Intr-o vara mi-am dorit sa petrec cateva zile hoinarind prin Bucuresti. Ca de obicei, am plecat cu un bagaj minimal si comod. Cum am pasit in Bucuresti a inceput sa ploua torential.Nici un magazin deschis in week-end si eu in ,,Cleopatrele” mele (sandale in curele simple). Am gasit pana la urma, cu greu un magazin, elegant, deschis. Sotul meu a intrebat tare, ferm, din usa: ,, Umbrele aveti?”. Vanzatoarele si clientii au privit mirat cuplul provincial, zgribulit, de la intrare. Aveau. Cu amabilitate, ni s-a oferit o umbrela pentru intreaga famile. Aveam loc trei persoane, lejer, sub ea. Dupa ce am intrebat de pret, nu mi s-a mai parut asa grozava si am cerut una mai mica. Ni s-a adus cel de-al doilea exemplar disponibil, de doua persoane, dar pretul era doar insesizabil mai mic. Schimbam priviri semnificative: ,, Ce facem?” ,,Costa cat patru umbrele”. Vanzatoarea sesizeaza si ne asigura de trainiciea investitiei ,, E din fibra de sticla, nu se indoaie pe furtuna.” Stiu cat de lunga e viata umbrelelor noastre si sunt rezervata.Avem de ales intre ploaia de afara si acoperisul oferit de umbrela pentru trei si… cumparam. Constat rapid ca sunt protejata, exclusiv picioarele. Gabi intelege ca am nevoie si de incaltaminte pentru a ne continua week-endul mult dorit prin capitala. Cautam un magazin de profil. Gasim tot unul scump si cum pantofi aveam deja destui acasa, asortez la tinuta mea estivala o pereche de adidasi le fel de scumpi ca si umbrela. Bugetul estimat pentru sejur este deja epuizat. Bineinteles ca in urmatoarele zece minute ploaia, ce parea nesfarsita, se opreste si atat umbrela cat si adidasii devin poveri.
Aceasta intamplare avea sa faca deliciul relatarilor noastre despre week-endul petrecut in Bucuresti. Desigur, toti prietenii voiau sa vada nemaipomenita umbrela. Starnea admiratia si noi eram deja mai multumiti de ,,investitia” noastra fortuita. Dupa cateva zile, Gabi cauta nedumerit umbrela pe care tot el o folosise doar o singura data. Bineinteles, pretioasa noastra umbrela, nicaieri. Si-a amintit c-a folosit-o, dar ii era greu sa accepte ca nu s-a mai intors cu ea. Ceea ce in cazul umbrelelor ,,de unica folosinta” de pana atunci era ,,scuzabil” devenea apasator in cazul celei ,,de lux”. Gabi isi propune sa nu mai cumpere in veci umbrela. Eu surad, dar nu-i deloc surasul meu. Imi amintesc de nenumaratele umbrele, manusi, fulare si chei uiate, pierdute, disparute. Imi reiterez principiul de-a nu cheltui prea mult cu astfel de lucruri marunte, care, inevitabil, la noi, au aceeasi soarta.
Ce cheie nu se pierde? Ma duce cu gandul, iar, la Marika. Ea mi-a daruit prima cheie care nu se pierde. In serile lungi, de vara, discutam cu nesat despre lecturile noastre. Incantata, poate de disponibilitatea mea, asumandu-si , in timpul liber, calitatea de mentor, ma initia in literatura grea, de anvergura. Nu gustasem pana atunci romanul abstract, absurd. Cu dragostea si daruirea de la clasa, ma initia in cultivarea apetitului pentru marea literatura. Ea mi-a vorbit mai intai de Kafka, Camus, Faulkner. Cu pricepere si tact mi-a daruit spre lectura nuvelele lui Kafka, recomandandu-mi sa incep cu ,,Metamorfoza”. Pas cu pas m-a insotit, apoi, in aventura cunoasterii, catre ,, Procesul” si ,, Castelul”. Ceea ce pana atunci paruse greoi si inabordabil, a devenit, multumita ,, cheii” oferite de Marika, un accesibil izvor de extaz intelectual. Tot astfel m-a ghidat in literatura germana. Thomas Mann, Siegfrid Lentz, Heinrich Bohl au devenit lecturi preferate. I-am ramas datoare cu lecturarea romanului ,, Iosif si fratii sai” de care mi-a reamintit si peste ani, cand ne-am reintalnit in casa ei din Germania. O datorie nici pana azi onorata si mereu amanata, in favoarea mai facilelor lecturi de proza scurta, adaptare la ritmul alert al vietii moderne.
Lecturile mele nu mai sunt rasfaturi ale lungilor zile libere de vara, ci minute furate de la centrifuga vietii.
Cand am incercat sa citesc James Joice am simtit din nou, acut, nevoia de Marika. As fi vrut sa mai pot alerga, cale de doar cateva case despartitoare, s-o pot gasi, mereu disponibila pentru o provocare intelectuala. Ar fi fost tot in bucataria intima, cu cel mai urias motan vazut vreodata, torcand lenes langa soba cu plita, atat de frumos renovata de Iosif. M-ar fi intampinat cu zambetul ei larg, nelipsit. Ochii ei s-ar fi luminat si-ar fi gasit cel mai bun pretext sa abandoneze anosta ocupatie de gospodina. Ne-am fi retras in camera tapetata de carti, cu tabloul, celebru, al lui Teo, bebelus, cu mainile la gura, intr-un gest nostim si cuceritor. Ne-am fi asezat comod si-ar fi urmat acea fascinanta cautare si gasire, intelegere si descoperire a cheii. Seara s-ar fi prelungit mult in noapte. Copiii ar fi mers, iarasi, singuri la culcare. Iosif ar fi motait in bucatarie, in fumul gros al tigarilor ce-ar fi umplut scrumiera. Ne-am fi despartit cu greu, pirotind la randu-ne. As fi plutit catre casa si chiar inainte sa pic rapusa nu atat de oboseala cat de extaz, cheia vrajita mi-ar fi deschis deja usa in fata careia, altfel, raman neputincioasa, cu gandul la Marika.
O alta cheie care nu se pierde mi-a daruit-o profesoara de biologie. Domnisoara Marilena. La fiecare ora de clasa aducea Atlasul botanic. Nu stiu cum nu obosea. Cartea aceea uriasa, cu planse colorate si o multime de detalii captivante m-a fascinat. Caietul meu de biologie imita planse si devenise un ,,conspect” al faimosului atlas. Prima lectie deschisa cu o comisie de la centru a fost prilej de consternare pentru inspectori. Intr-o scoala de tara au gasit, in caietul unei eleve, o surprinzatoare interpretare subiectiva a biologiei. Am fost pentru prima data fericita ca pot sa fac, intr-un fel modest, dovada ca profesoara noastra ne-a daruit mai mult decat manualul. Ne-a deschis apetitul pentru a descoperi lumea care ne inconjoara. Ne-a aratat diversitatea si frumusetea ei. Atlasul botanic, pe care n-a uitat niciodata sa ni-l aduca la ore, mi-a ramas intiparit in memoria afectiva. A fost cheia care a deschis usa catre un univers ce avea sa-mi influenteze cariera. Am revazut-o, dupa douazeci de ani, pe domnisoara Marilena (ii voi spune asa toata viata). Nu m-a dezamagit. Speach-ul ei. ,, Timpul creste in urma mea, ma-ntunec”. Nu, nu va intunecati, domnisoara Marilena. Rasucesc in minte cheia pe care mi-ati dat-o. Asa ceva nu se pierde.
Intr-o vara mi-am dorit sa petrec cateva zile hoinarind prin Bucuresti. Ca de obicei, am plecat cu un bagaj minimal si comod. Cum am pasit in Bucuresti a inceput sa ploua torential.Nici un magazin deschis in week-end si eu in ,,Cleopatrele” mele (sandale in curele simple). Am gasit pana la urma, cu greu un magazin, elegant, deschis. Sotul meu a intrebat tare, ferm, din usa: ,, Umbrele aveti?”. Vanzatoarele si clientii au privit mirat cuplul provincial, zgribulit, de la intrare. Aveau. Cu amabilitate, ni s-a oferit o umbrela pentru intreaga famile. Aveam loc trei persoane, lejer, sub ea. Dupa ce am intrebat de pret, nu mi s-a mai parut asa grozava si am cerut una mai mica. Ni s-a adus cel de-al doilea exemplar disponibil, de doua persoane, dar pretul era doar insesizabil mai mic. Schimbam priviri semnificative: ,, Ce facem?” ,,Costa cat patru umbrele”. Vanzatoarea sesizeaza si ne asigura de trainiciea investitiei ,, E din fibra de sticla, nu se indoaie pe furtuna.” Stiu cat de lunga e viata umbrelelor noastre si sunt rezervata.Avem de ales intre ploaia de afara si acoperisul oferit de umbrela pentru trei si… cumparam. Constat rapid ca sunt protejata, exclusiv picioarele. Gabi intelege ca am nevoie si de incaltaminte pentru a ne continua week-endul mult dorit prin capitala. Cautam un magazin de profil. Gasim tot unul scump si cum pantofi aveam deja destui acasa, asortez la tinuta mea estivala o pereche de adidasi le fel de scumpi ca si umbrela. Bugetul estimat pentru sejur este deja epuizat. Bineinteles ca in urmatoarele zece minute ploaia, ce parea nesfarsita, se opreste si atat umbrela cat si adidasii devin poveri.
Aceasta intamplare avea sa faca deliciul relatarilor noastre despre week-endul petrecut in Bucuresti. Desigur, toti prietenii voiau sa vada nemaipomenita umbrela. Starnea admiratia si noi eram deja mai multumiti de ,,investitia” noastra fortuita. Dupa cateva zile, Gabi cauta nedumerit umbrela pe care tot el o folosise doar o singura data. Bineinteles, pretioasa noastra umbrela, nicaieri. Si-a amintit c-a folosit-o, dar ii era greu sa accepte ca nu s-a mai intors cu ea. Ceea ce in cazul umbrelelor ,,de unica folosinta” de pana atunci era ,,scuzabil” devenea apasator in cazul celei ,,de lux”. Gabi isi propune sa nu mai cumpere in veci umbrela. Eu surad, dar nu-i deloc surasul meu. Imi amintesc de nenumaratele umbrele, manusi, fulare si chei uiate, pierdute, disparute. Imi reiterez principiul de-a nu cheltui prea mult cu astfel de lucruri marunte, care, inevitabil, la noi, au aceeasi soarta.
Ce cheie nu se pierde? Ma duce cu gandul, iar, la Marika. Ea mi-a daruit prima cheie care nu se pierde. In serile lungi, de vara, discutam cu nesat despre lecturile noastre. Incantata, poate de disponibilitatea mea, asumandu-si , in timpul liber, calitatea de mentor, ma initia in literatura grea, de anvergura. Nu gustasem pana atunci romanul abstract, absurd. Cu dragostea si daruirea de la clasa, ma initia in cultivarea apetitului pentru marea literatura. Ea mi-a vorbit mai intai de Kafka, Camus, Faulkner. Cu pricepere si tact mi-a daruit spre lectura nuvelele lui Kafka, recomandandu-mi sa incep cu ,,Metamorfoza”. Pas cu pas m-a insotit, apoi, in aventura cunoasterii, catre ,, Procesul” si ,, Castelul”. Ceea ce pana atunci paruse greoi si inabordabil, a devenit, multumita ,, cheii” oferite de Marika, un accesibil izvor de extaz intelectual. Tot astfel m-a ghidat in literatura germana. Thomas Mann, Siegfrid Lentz, Heinrich Bohl au devenit lecturi preferate. I-am ramas datoare cu lecturarea romanului ,, Iosif si fratii sai” de care mi-a reamintit si peste ani, cand ne-am reintalnit in casa ei din Germania. O datorie nici pana azi onorata si mereu amanata, in favoarea mai facilelor lecturi de proza scurta, adaptare la ritmul alert al vietii moderne.
Lecturile mele nu mai sunt rasfaturi ale lungilor zile libere de vara, ci minute furate de la centrifuga vietii.
Cand am incercat sa citesc James Joice am simtit din nou, acut, nevoia de Marika. As fi vrut sa mai pot alerga, cale de doar cateva case despartitoare, s-o pot gasi, mereu disponibila pentru o provocare intelectuala. Ar fi fost tot in bucataria intima, cu cel mai urias motan vazut vreodata, torcand lenes langa soba cu plita, atat de frumos renovata de Iosif. M-ar fi intampinat cu zambetul ei larg, nelipsit. Ochii ei s-ar fi luminat si-ar fi gasit cel mai bun pretext sa abandoneze anosta ocupatie de gospodina. Ne-am fi retras in camera tapetata de carti, cu tabloul, celebru, al lui Teo, bebelus, cu mainile la gura, intr-un gest nostim si cuceritor. Ne-am fi asezat comod si-ar fi urmat acea fascinanta cautare si gasire, intelegere si descoperire a cheii. Seara s-ar fi prelungit mult in noapte. Copiii ar fi mers, iarasi, singuri la culcare. Iosif ar fi motait in bucatarie, in fumul gros al tigarilor ce-ar fi umplut scrumiera. Ne-am fi despartit cu greu, pirotind la randu-ne. As fi plutit catre casa si chiar inainte sa pic rapusa nu atat de oboseala cat de extaz, cheia vrajita mi-ar fi deschis deja usa in fata careia, altfel, raman neputincioasa, cu gandul la Marika.
O alta cheie care nu se pierde mi-a daruit-o profesoara de biologie. Domnisoara Marilena. La fiecare ora de clasa aducea Atlasul botanic. Nu stiu cum nu obosea. Cartea aceea uriasa, cu planse colorate si o multime de detalii captivante m-a fascinat. Caietul meu de biologie imita planse si devenise un ,,conspect” al faimosului atlas. Prima lectie deschisa cu o comisie de la centru a fost prilej de consternare pentru inspectori. Intr-o scoala de tara au gasit, in caietul unei eleve, o surprinzatoare interpretare subiectiva a biologiei. Am fost pentru prima data fericita ca pot sa fac, intr-un fel modest, dovada ca profesoara noastra ne-a daruit mai mult decat manualul. Ne-a deschis apetitul pentru a descoperi lumea care ne inconjoara. Ne-a aratat diversitatea si frumusetea ei. Atlasul botanic, pe care n-a uitat niciodata sa ni-l aduca la ore, mi-a ramas intiparit in memoria afectiva. A fost cheia care a deschis usa catre un univers ce avea sa-mi influenteze cariera. Am revazut-o, dupa douazeci de ani, pe domnisoara Marilena (ii voi spune asa toata viata). Nu m-a dezamagit. Speach-ul ei. ,, Timpul creste in urma mea, ma-ntunec”. Nu, nu va intunecati, domnisoara Marilena. Rasucesc in minte cheia pe care mi-ati dat-o. Asa ceva nu se pierde.
posted by Irael @ 12:51 PM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home