Placerea shopingului

Pentru mine nu este o placere, este un supliciu. Daca cititul este ocupatia cea mai placuta, cumparaturile se plaseaza exact la antipod. Prefer sa ma imbrace altii. Mult timp s-au ocupat de asta parintii, apoi, n-o sa credeti, surorile mai mici, acum sotul. Cand am nevoie de ceva, caut punctual acel lucru, daca e posibil in cel mai apropiat magazin. Daca am nevoie de o toaleta speciala sunt handicapata. Pot colinda pana la epuizare fara sa gasesc ceva care sa se plieze pe gusturile mele.Magazinele sunt pentru mine, indiferent de dimensiuni (de la boutique la super-market) unelte de tortura. Epuizarea pe care o simt dupa ce am fost la cumparaturi nu se compara cu nici o zi de munca. Stiu ca vedetele se lauda cu apetenta pentru cumparaturi, desigur n-am nimic in comun.Stiu ca e considerat un mijloc psihoterapeutic, chiar de mine recomandat si totusi, nu ma atrage deloc. Nu mai vorbesc de colectiile de pantofi si imbracaminte care constituie pentru multe femei puncte forte. Incerc sa ma debarasez de orice n-am purtat mai mult de un an si cu toate acestea, daca trebuie sa aleg, am prea multe variante.
Totusi, au existat cateva momente cand mi-a facut placere sa merg la cumparaturi.Imi amintesc cu drag de copilarie. Mama avea ambitia ca fetele ei sa fie cel mai frumos imbracate. Ne cumpara pantofi negri de lac, strampi albi si imi prindea in par imense funde albe. Pantofii erau un lux si abia asteptam momentul din an, de obicei de Pasti, cand mama ne lua la cumparaturi. Pantofii noi erau intotdeauna putin mai stramti, sa nu-mi creasca piciorul prea mare, ca femeile sunt frumoase cu picior mic.Bineinteles ca, imediat ce mi-am cumparat singura incaltaminte, o alegeam chiar cu un numar mai mare sa uit supliciul din copilarie. Mi-a mai placut sa merg la cumparaturi cu fiul meu. El stia intotdeauna exact ce isi doreste. La inceput incercam sa-i sugerez sa probeze cate ceva din ceea ce ma atragea sau mi se parea interesant. Am inteles repede ca ma obosesc inutil. El nu incerca niciodata nimic, trecea impasibil pe langa rafturi, vitrine, manechine. Uneori parcurgeam rapid tot ce era de vazut fara ca el sa-si fi manifestat vre-un palid interes pentru ceva. Disperarea mea era maxima in acel moment, cand el decidea brusc o rotatie de o suta optzeci de grade si reveneam la un umeras pe care era expus exact rolingul care i se potrivea. Nu-l proba nici acum, imi cerea scurt sa-l achit. La fel cu blugii si adidasii, astfel ca dupa numai o jumatate de ora ieseam din magazin cu tot ce avea nevoie. Cand ma obisnuisem deja cu acest ritual am ajuns amandoi la concluzia ca prezenta mea e inutila.Imi mai placea sa merg la shoping cu prietena mea, care m-a molipsit de boala bijuteriilor.Era o capacitate.Stia exact unde a vazut un articol, chiar pozitia in vitrina, pretul si chiar...vanzatoarea si abilitatile ei. Imi amintesc ca aveam nevoie de un piepten special, cu dintii mai lungi si atraumatic. G. mi-a spus exact la ce magazin gasesc, unde este amplasat in vitrina si( atentie!),,se lucreaza in doua ture si vanzatoarea cu parul scurt habar nu are de ceea ce vinde". Daca ii voi cere pieptenul va zice ca nu are, va trebui sa i-l arat eu. N-o sa credeti, dar chiar asa a fost.De departe cea mai frumoasa intamplare legata de cumparaturi am trait-o cu sotul meu.Era onomastica mea. In criza financiara, nu asteptam nimic mai mult decat margaritari (florile preferate). De multe ori nu infloreau la timp.Asa ca era normal si fara ei. Dimineata a trecut banal. Dupa-amiaza am fost ispitita sa iesim in oras. Imi place sa ma plimb cu sotul meu, asa ca am primit sugestia ca pe un dar.Am pornit romantic si silentios pe strazi laturalnice intesate de case noi. Ma inrebam si acum de ce cei care au bani de o casa isi construiesc un ,,bloc". Treceam pe langa ,,blocurile" fara gradini, cu garaje la parter si ma gandeam la firul de iarba asfixiat sub generoase alei betonate. Tacuti si serafici treceam pe langa kitshurile zilei: caldiri opulente, gradini cu pitici din gips, mertzane duduind de manele, pustoaice mai mult sau mai putin imbracate ostentativ, restaurante debordand pana in strada verva chefliilor...Toate acestea defilau pe fundalul caselor vechi, boieresti, rar renovate cu gust, cel mai adesea paraginite, martore mute ale altor vremi. Intotdeauna m-au fascinat aceste case. Unele cu arcade sprijinite pe coloane ce te poarta cu gandul la acropole, altele cu frize si decoratiuni baroc-rococo, elaborate ca dantelarii pretioase. Asemanatoare si totusi atat de personalizate. Tradeaza si astazi rafinamentul celor care le-au construit si al celor pentru care au fost cladite. Ajunsi in centru parea firesc sa intram in singurul magazin deschis, un supermarket. Fara prea mult entuziam am acceptat sa intram, pentru divertisment. M-a atras spre raionul unde alta data mergeam glont, la bijuterii. Am aruncat o privire distanta, dar suficient de experimentata pentru a zari un inel cu marcasite, deosebit. Sotul mi-a surprins privirea altminteri fugara si a cerut vanzatoarei sa ni-l arate. Chiar era frumos, mi se potrivea si era incredibil de ieftin. Mi l-a cumparat si l-am rasplatit ca de fiecare data cu acel gest, singurul care ma face sa incalc intotdeauna, deliberat, codul bunelor maniere. Da, imi sarut sotul in public si anii care trec nu-mi schimba comportamentul. Am trecut pe langa un picior de gips pe care se mula perfect un ciorap fin si mi-am amintit ca vine primavara si rup cate o pereche de ciorapi zilnic (fara exagerare). Mi-a cumparat doua perechi si ochii mei s-au dilatat de admiratie. Bineinteles am incalcat iar codul. La incaltaminte m-a ispitit sa probez niste pantofi, chipurile pentru ciorapi. Imi erau destul de necesari si acum chiar ca am fost coplesita sa-i am. Nu v-am spus insa ceea ce el stia foarte bine. Aveam nevoie de o haina scurta, de primavara. Chiar i-am reprosat ca daca asi fi stiut de la inceput ca are atatia bani mi-asi fi cautat o haina. Eram chiar putin bosumflata cand am zarit o haina exact asa cum imi doream. A vazut-o si el, parea ca regreta sincer ca nu m-a consultat cand mi-a pregatit surpriza shopingului. Am avut un schimb de replici derutante pentru vanzatoare. Eu ii reprosam necumpatarea, el imi promitea doar o amanare a implinirii dorintei. Dar daca nu va mai fi cand vom avea noi banii? Atunci incearca-o, macar sa stim daca ti-ar fi venit bine. Refuz si apoi ma las convinsa. Bineinteles ca-mi vine perfect, un motiv in plus de regret. In timp ce ma straduiesc sa asez haina la loc pe umeras, vanzatoarea imi ureaza s-o port sanatoasa. Intorc privirea nedumerita catre el si-i surprind zambetul atat de bine cunoscut. Vanzatoarea e victima sigura a inca unei incalcari a codului si el eternul meu complice. Asa a fost cea mai frumoasa zi de shoping,onomastica mea, cand nu speram la nici un dar.