Mari romani

Atat emisiunea tv cat si indemnul unui prieten (de-a scrie pe aceasta tema), nu mai vorbesc de inversunarea sotului meu in a-l sustine pe I.L.Caragiale, m-au lasat indiferenta fata de subiect. Nu gaseam energie si argumente sa sustin candidatura niciunuia din Marii romani cunoscuti si recunoscuti. Ma gandeam ca intre atatea nestemate eu, daca ar fi sa aduc in discutie o candidatura, asi veni cu... o piatra de rau. Nu veti intelege decat dupa ce va voi face portretul celui mai adevarat roman pe care l-am cunoscut. Nu pot face elogiul unui roman deja cunoscut, pot insa sa aduc in fata cu toata mandria un roman neaos, reprezentativ, pastrator si transmitator al traditiei si frumosului.Eram stagiara intr-o clinica renumita pentru severitatea profesorului si prestigiul lui profesional. La varsata venerabilitatii, profesorul era de o exigenta demonica, rar s-a intamplat sa surprindem la el sensibilitati ori slabiciuni. Tremuram toti la raportul de garda (de la stagiari la medici primari). Dupa un astfel de raport, chiar pe holul slab luminat pe care se insiruiau saloanele ce urmau a fi vizitate de intreg cortegiul doctoricesc, s-a intamplat ceea ce avea sa ramana pentru mine cea mai frumoasa intalnire. Profesorul era in fata si in urma lui ne insiruiam in functie de gradul profesional si responsabilitatile la salonul ce urma sa fie vizitat, un lung sir de medici. Cam la coada acestui sir ma aflam si eu. Profesorul vorbea intotdeauna rasunator si nu am tresarit cand vocea lui magistrala a oprit intreg cortegiul, pe hol. Voia sa ne prezinte pe cineva si cerea sa se faca loc, sa vedem toti. Parea aiurea ca ne prezinta un ,, caz" pe hol si nu la salon, asa ca mi-am intins gatul printre capetele curioase sa zaresc si eu ceva. Profesorul si-a facut loc chiar in mijlocul nostru, asa ca eram de acum aproape de cel pe care voia sa ni-l prezinte. In spatiul acela stramt, slab luminat, plin de halate albe ce imbracau staturi mai degraba medii, daca nu chiar firave, am vazut un barbat ca bradul, drept, demn, mandru. Nu, nu era un pacient. Nu era in cazonele pijamale, lalaul halat spitalicesc, sleampatii papuci impusi. Era...n-o sa credeti, ca mi-au dat lacrimile de bucurie, era un roman de la munte. Imbracat in itari cusuti in casa, impecabil de albi, cu opinci legate cu nojite,(Doamne, n-am mai vazut asa ceva!), cu bluza alba, de panza facuta manual, incins cu un bracinar de piele, frumos lucrat, cu un cojoc negru pe umeri (desi era in plina vara), cu clop. Arata atat de incredibil, parca venind din alte vremi si dintr-o atlantida la care nici n-am visat. Era acolo, atat de ireal de frumos, comparativ cu el deveneam desueti, epigoni. Toata elita medicala ramasese muta de admiratie in fata acestui monument de romanism. Nu ne deslipeam privirile de la omul acela calm, detasat, care ne privea surazand de la inaltimea muntelui din care coborase. Ma simteam in fata lui, chiar sesul unde ne aflam. Profesorul radea, cum rar mi-a fost dat sa-l vad. Ochii lui straluceau de fericire. Ca si cand si-ar fi regasit tatal, ori bunicul, ori strabunicul, radacinile demult smulse. Ca o specie degenerata priveam monumentul acela care ne amintea de unde venim si unde am ajuns. Ma gandeam cata truda sa ajungem sa schimbam panza de casa cu siteticele halate albe. Cata truda sa coboram din casa de barne, de la munte, in cimitirul betoanelor de la oras. Cata truda sa schimbam pastoritul cu stiinta de a lecui. Daca am evoluat, de ce pusi fata in fata, noi, suntem cei uimiti de frumusete si nu omul acela ca bradul. Am simtit atunci cel mai acut dor dupa radacini. Mi-a fost dor de casa bunicilor, de ulita pe care, in amurg, se intorceau vitele de la pasune,de mirosul laptelui fiert in tuciul de mamaliga, de campurile unduind de spice grele, de malul raului unde impleteam coronite de flori de camp, de padurea in care cautam ciuperci si fragi si zmeura si mure...de nedeile din sat, unde vedeai cele mai alese costume cusute in casa...Mi-a fost dor atunci de chiar omul din fata noastra. I-asi fi zis chiar: ce dor mi-a fost!Cred ca ar fi inteles.El este romanul necunoscut a carui candidatura asi sustine-o pentru Cel Mai Mare Roman. Este piatra de rau pe care o pun alaturi de nestematele atat de mult discutate si disputate.

Marica sau Ora de germana

Intr-o seara, incitati de prezenta unui profesor, am depanat amintiri despre scoala. Nota generala era de nemultumire fata de tot mai marele dezinteres al elevilor. Profesorul povestea anecdote din experienta la clasa. Mi-am amintit acut, de Marica. Le-am povestit prima mea ora de germana. Acum stiu ca asi vrea sa vorbesc despre Marica nu numai prietenilor, ci lumii intregi.N-am mai vazut-o si nici n-am mai vorbit de multi ani, dar gandul la ea este la fel de cald.A fost profesoara mea de germana, in satul natal. Am vizitat-o peste multi ani, cand fiul meu terminase primul an de scoala, in Germania, unde se stabilise intre timp. Mi-a aratat atunci, caietul meu de germana, primul, care continea o singura lucrare scrisa, o compunere. Il pastrase cat timp eu facusem liceul, facultatea, stagiatura, ma casatorisem, nascusem,crescusem un copil, umblasem dintr-un colt in altul al tarii si apoi ajunsesem la ea acasa, in Germania.
Eram in primul an de liceu, cand am aflat cu stupoare ca voi face limba germana. Mi se parea atat mie cat si colegilor cea mai cumplita limba. Preferam rusa. Aveam o repulsie care s-a transferat automat catre cel- cea care ar fi venit la clasa sa predea aceasta materie. Venisera doi profesori noi, sot si sotie, tocmai din Timisoara. Ii vazusem. El urma sa ne predea franceza, ea germana. Erau foarte tandri unul cu celalalt, lucru neobisnuit intr-un sat in care lumea analizeaza sub lupa fiecare miscare. Imi placea afectiunea pe care o emanau, dar cum ea urma sa predea materia aceea antipatica, nu o priveam prea increzator.La prima ora de germana, eram in cea mai mare turbulenta si dezordine. Clasa era plina de agitatia noastra browniana. Din aproape in aproape s-a propagat o unda de liniste, care ne-a facut sa sesizam ca in fata clasei sta nemiscata, cu catalogul in brate, profa cea noua. Blonda, cu parul lung, cu breton,prognatism, supla, gracila chiar, cu o fustita scurta si cisme lungi, parea o adolescenta intarziata. Era o prezenta neconformista, mai degraba semana cu noi, elevele, decat cu profesoarele noastre, toate femei foarte sobre, indiferent de varsta. A stat asa, demna si linistita, neclintita, pana toti am amutit pe locurile noastre, in picioare. Cand linistea a fost deplina, ne-a spus zambind:,, Guten Tag!" Am raspuns in cor:,, Buna ziua!" A inclinat din cap a nemultumire, pastrand acelasi zambet cald, larg: ,, Nein, sagt mir bitte, Guten Tag !" N-am avut incotro si am raspuns, toti ,, Guten Tag!". ,, Nehmen sie platz, bitte!" Nu stiam ce inseamna, dar eram fericiti ca ne putem aseza. S-a prezentat in germana si a strigat catalogul. Primul strigat a raspuns ,, Prezent". A inclinat iar din cap a nemultumire si a spus:,, Hier!". Am raspuns fiecare asa cum ne-a cerut si a inceput cea mai fascinanta ora din viata mea. Abia la sfarsit am realizat toti, ca vorbisem numai in germana, toata ora. O priveam cu o nedumerire ametitoare, pe zana blonda care ne vrajise.Au urmat alte asemenea ore, in care limba germana ne era picurata in suflet. Desena, canta slagarele la moda (Una paloma blanca, imi amintesc) sau lucrari celebre (O Tahnenbaum) vorbea despre clasicii limbii germane,facea joc de rol, dialoguri si alte minunatii nemaintalnite in scoala aceea rurala. Orele zburau si noi deveneam complici la miracolul descoperirii unei noi culturi. Nu ni se preda o materie, ci ni se deschidea o fereastra catre o alta lume. Din lumea aceea venea ea. La sfarsitul primului trimestru cred, ne-a dat prima lucrare de control. Orele de pana atunci fusesera ca un joc. In fata caietului (ne ceruse sa aducem un caiet special pentru lucrare) aveam trac si nu puteam inghiti nodul din gat.Ne-a cerut sa facem o compunere in limba germana in care sa folosim tot ce invatasem pana atunci. Am scris mult, cu verva, stiam o multime de cuvinte, expresii. Abia dupa ce s-a terminat ora si am predat caietul au inceput remuscarile. Stiam ca aveam multe greseli de ortografie. Ma asteptam la o nota mica. Eram obisnuita ca pentru fiecare greseala sa se scada un punct si cand ma gandeam cate greseli aveam, mi se facea rau. Cand ne-a adus lucrarile am fost toti uimiti sa aflam ca nu erau decat noate foarte mari, cu plus si felicitari. Mi-am primit caietul cu o strangere groaznica de inima. Era zece plus cu felicitari. Eram complet nedumerita si cu un simt al dreptatii care nu-mi dadea liniste, am cerut explicatii. Nu pot primi acea nota cand in caiet sunt multe corecturi cu rosu. A zambit si mi-a spus ca, daca dupa numai un trimesru de germana am reusit sa scriu o compunere de zece pagini, inseamna ca merit pe deplin nota. La fel si cei ce au scris numai o jumatate de pagina. Eram toti atat de uimiti si incantati de aprecierea laudativa a profesoarei noastre ca va puteti imagina cu cat avant am continuat sa invatam limba care nu mai era deloc antipatica, era limba ei, pe care noi reusisem atat de repede s-o iubim.Ea a pastrat doua caiete. Al meu si al unui coleg de clasa. Le-am revazut in casa ei din Germania. Biblioteca de acolo era goala. Nu putuse lua cu ea cartile care umpleau peretii casei de aici, dar luase si pastrase acolo acele caiete.Ele fusesera martorele tuturor schimbarilor din viata ei, dovada vie a harului ce-i fusese dat celei ce avea sa fie profesoara inimilor noastre.