Scrisul de mana

Scrisul de mana

Policele si degetul mijlociu de la mana dreapta au deformari care vor atesta vesnic cat de mult am scris de mana. Cand povestesc despre aceasta tastez si din cand in cand imi privesc usoara depresiune formata ,de-a lungul timpului, pe cele doua degete, ca pe un suficient element de inspiratie.
Ca toti copiii, inainte sa invat a scrie, am desenat. Scrisul a venit ca ceva firesc, in urma cititului. Probabil tot inainte sa merg la scoala stiam a trasa toate majusculele alfabetului de tipar. Stiu sigur ca am invatat sa citesc dupa ziar. Memoria mea afectiva pastreaza fulgurante imagini si sunete. Bunicul pregatindu-si o tigare de foi, asezat pe scaunelul scund, in curte. Parul lui negru, aspru, in contrast cu barba tepoasa, sura. Fascinatia amnarului, cremenei, foitei subtiri in care impaturea tutunul produs chiar de el. Undeva, mai departe, in curtea insorita, bunica insirand foile de tutun spre uscare. Cu gesturi simple, indelung exersate, bunicul incropea tigara si urma ritualul magic al aprinderii ei. Amnarul scapara scurt cremenea si aprindea iasca. Tigara incepea sa fumege si in rotocoalele ei se invalureau stirile si povestirile din ziar. Litania bunicului era intrerupta de zglobiul ,, asta ce litera e?”. Batranul nu se supara, parca stiind ca rabdarea ii va fi rasplatita. El voia cel mai mult sa invat sa citesc. Simtise ca in curand n-o va mai putea face singur. Tot pe ziarele bunicului am inceput sa insailez primele semne grafice, reprezentand tot literele mari ale alfabetului de tipar. Marginile albe se acopereau cu hieroglifele mele, care curand aveau sa capete sens. Incantarea mamei cand si-a vazut numele scris de mine. Surasul ei, ca soarele rasarit de dupa norul greu al ostenelilor de peste zi. Imboldul ei de-a scrie mai frumos, mai ingrijit. Mai apoi grija ei pentru caietele impecabile, pentru perfectiunea grafica. Si cum eram un copil nu doar ascultator ci si ambitios, aveam sa ating si performante . La intalnirea dupa douazeci de ani, la liceul pe care l-am inceput dar nu l-am terminat in satul natal, Aritina, colega mea de banca, avea sa-mi aminteasca:,, tot liceul am incercat sa-ti imit scrisul”. Acum ea avea un scris de invidiat, al meu, ilizibil, de doctor.
Cat am scris de mana? Un munte. Poate doi munti. Pastrez si astazi cateva caiete din anii de liceu. Un scris mare, optimist, ordonat, luminos. O grafica ingrijita, care odihneste privirea. Caietele acestea, pe care le mai am si astazi in biblioteca, le-au pastrat surorile mele, dupa ce au dezafectat podul si magazia. ,, Aveai saci intregi de caiete. Ne-a parut tare rau sa le ardem pe toate. Ti-am pastrat doua. Unul de romana si altul de biologie. Stiam cat de mult ti-au placut.” Le-am aratat candva fiului meu. Incepuse sa scrie si nu reusea sa-si descopere stilul personal. Nu i-am rupt niciodata o foaie din caiet. Chiar el era uimit ca n-o fac. ,, Toti copiii au caietele subtiate. Mamicile rupa paginile cu scris urat sau cu greseli.” ,, Noi nu le vom rupe, dar cand scri prea urat sau cu greseli, vei mai scrie o data.” Astfel temele lui Radu erau duble sau chiar triple. Caietele lui pastrau semnele incercarilor nereusite, greselilor inerente. Nu erau o incantare prin perfectiune, ci mai degraba un document de evolutie. Copilul tot incerca sa-si gaseasca stilul si uneori de la o pagina la alta apareau diferente flagrante de scris. Cand mic si inghesuit, cand mare si labartat. Intr-un timp se fixase pe o caligrafie puricata, pe care ochiul lui tanar o percepea la alte dimensiuni decat ochiul meu hipermetrop. Am avut o disputa pe care mi-o reproseaza si astazi. ,, Tu mi-ai nenorocit scrisul!” Nu simt nici o remuscare. N-a avut un scris frumos. N-am fost niciodata coercitiva frizand perfectiunea. I-am cerut doar sa fie lizibil. Asa s-a intamplat ca el si-a schimbat scrisul si-a ramas cu unul cam dublu decat cel puricat si foarte asemnator cu al lui Gabi. Cred ca pe ascuns ne studia scrisurile. Al meu nu era recomandabil. Constrangerile zilnice, peste posibilitatile de adaptare la efort, masacrasera caligrafia. Scrisul meu devenise un fel de a insaila cuvinte pe care abia eu de le mai puteam descifra. Gabi scria rar, isi pastrase grafica ronda, optimista, clara. Literele pareau desenate. Probabil copilul a ales si astfel scrisul lui aminteste bine de scrisul tatalui. Privesc si zambesc. Radu isi continua reprosurile ,, Ce scris frumos aveam, cand mi l-ai deformat!” Ramanem pe pozitii ireconciliabile, eu multumita ca el are un scris frumos, el nemultumit ca nu si-a pastrat stilul puricat.
Un jurnalist spunea ca si astazi prefera scrisul de mana. Ii place sa regaseasca in text corecturile, etapele gandirii. Sa pastreze efortul de creatie. Acest lucru nu e posibil cand tastezi. Corecturile nu se pastreaza. Sunt arse etapele intermediare.
Ii dau dreptate si continui sa tastez, sa fac modificari fara sa-mi pese ca nu mai pastrez corecturile. Poate ca urmele lasate de scrisul de mana vor fi inlocuite cu altele, lasate de tastare. Pana atunci, degetele mele simt o relaxare sa fie intrebuintate la scris intr-un alt mod decat cel clasic. Uzate de scrisul de mana, indispensabil in profesie, au placerea de a ,,canta la doua maini” pe ,,claviatura” tastaturii. Nu doar mana dreapta ci si cea stanga e creatoare.
In vizita la ,,Muzeul literaturii romane” am descoperit printre cartile oferite spre cumparare o editie a manuscriselor marilor clasici. Am rasfoit cu incantare Bacovia, Nichita Stanescu, Caragiale, Alecsandri… Snuruite, cu aspect de palimsest, manuscrisele frumos caligrafiate iti trezesc speculatii despre autori. Unii par a fi scris, constient, pentru eternitate, altii, preocupati doar de a slefui cat mai mult cuvantul pana la a-i da limpezime si genialitate. Astfel, in timp ce unele manuscrise sunt fara greseala, altele sunt indelung mazgalite, corecate, impregnate de stradania creatorului.
Cand vorbesc de scrisul de mana nu pot sa nu amintesc impresia adanca pe care mi-a lasat-o decoperirea, undeva in adolescenta, a semnaturii lui Mihai Eminescu. Preocupata sa-mi formez propria semnatura, imitasem pe rand, semnaturile tuturor cunostintelor. Nimic nu mi se paruse atat de inimitabil ca semnatura eminesciana. Nu desluseam unde incepe si unde se termina. Bajbaiam ca prin labirint. Am renuntat sa o imit, dar am pastrat imagina ei de grafica pretentioasa, elaborata.
O alta imagine pe care mi-o trezeste scrisul de mana, este cea a indelung truditorilor intru pastrarea celor sfinte. Cohortele de calugari smeriti care copiau spre a nu se pierde textele intelepciunii de pana la ei. Caligrafia pretios ornamentata a tomurilor cuprinse intre scoarte argintate. Obiecte de muzeu sau de arhiva, documentele atent caligrafiate ale altor veacuri trezesc in noi, atat de grabiti insailatori de cuvinte pe hartie, o tainica admiratie. Ca in fata piramidelor, a marilor edificii ale civilizatiilor disparute, ireproductibile astazi cu toata tehnologia, tot astfel ma inclin, epigonic, in fata scrisului de mana atent caligrafiat, cu respect si cu dragoste fata de ceea ce se transmite si fata de cel care urmeaza sa primeasca.

Arta si timpul liber

Arta si timpul liber

In timp ce unii conjuga tot mai avid verbul ,,a avea”, cativa, putini (nu cred ca au fost vreodata multi), se incapataneaza, eroic, sa conjuge verbul ,,a fi”.
Sa fi mai mult decat ai.

Tot mai multi oameni lucreaza 10- 12 ore pe zi, la unul sau mai multe joburi. Cineva, invidiat pentru salariul onorabil de care se bucura, recunostea ca e adevarat, doar ca nu are timp sa cheltuiasca banii pentru care munceste.
Am intrebat un prosper om de afaceri care ii este programul zilnic.
Am aflat ca se odihneste doar 4-5 ore pe noapte, nu-si ia mai mult de 4-5 zile concediu pe an si atunci zbarnaie non-stop telemobilul. Altfel toate lucrurile se incurca. Timp liber nu exista. Mai mult, a invitat un cumnat sarac sa-l insoteasca (doar atat sa-l insoteasca, fara sa faca nimic) de-a lungul unei zile. Sa se trezeasca odata cu el, sa mearga peste tot impreuna, sa manance atunci cand mananca el , sa stea jos atunci cand sta el si in picioare tot astfel, sa doarma tot cat doarme el. Cumnatul s-a prins ca poate face usor acest lucru, doar ca pe la jumatatea zilei inceputa la ora 5 dimineata era epuizat si a renuntat.

Oricat am incercat sa inspir fiului meu dragostea pentru citit, a fost zadarnic. Pe langa inabilitatea innascuta, cum aveam sa constat cu mahnire, preocuparea pentru computer si chiar mirajul lui au fost demonii care m-au invins.
Captivati de povestile pe care cu stoicism nu renunt sa le citesc seara, nepotii nu se dovedesc dornici sa descopere, singuri, mai mult.

Cei mai multi adulti nu mai au timp liber. Cei mai multi copii nu stiu sa-l foloseasca.

Toti avem nevoie de un timp personal. Momente in care sa fim singuri sau impreuna . In ce ma priveste stiu ca cea mai apriga lupta am dus-o pentru a-mi pastra dreptul la timpul liber. Am refuzat joburi suplimentare (evident si veniturile aferente), m-am ferit de afaceri (desigur si de prosperitate), am inventat trucuri pentru a reduce timpul ocupat cu menajul (am educat doi barbati sa se autoingrijeasca), am facut tot ce mi-a stat in putinta sa am timp liber. Uneori imi place sa-l impart cu prietenii, alteori cu cartile. ,,Nulla dies sine linea’’(Nici o zi fara o linie) imi spun si incerc sa marchez in fiecare zi un moment memorabil, fericit.


- Nu v-am mai vazut la Filarmonica. In studentie ne intalneam mai des acolo. Ne intampina Paul.
- Care Filarmonica? Raspunde Moky in locul nostru.
- Tocmai pentru ca e in renovare si spectacolele sunt gazduite la ,,Liceul de arta” cred ca ar trebui sa sustinem aceasta institutie, care incearca sa tina sus stacheta chiar in conditii vitrege, - nu se lasa Paul.
- Eu merg la Filarmonica pentru calitatea auditiei, nu pentru a sustine institutia, raspunde, in sfarsit, Gabi. N-am de gand sa merg la concert intr-o sala fara acustica. Prefer sa astept ca Filarmonica sa revina la ea acasa.

Ii las sa-si continue disputa si developez firul amintirilor. Stiam ca nu-l voi putea intalni decat la biblioteca, Filarmonica sau teatru. De ce? Simplu. Pentru ca nu ma duceam altundeva. L-am cunoascut la biblioteca si reintalnit de cateva ori la Filarmonica. Cand cultura era ravnita, cartile vanate, filmele savurate. In acele vremuri, el a cumparat abonament la cinemateca si l-am insotit seara de seara. Asa am descoperit ca avem aceleasi nevoi , gusturi si preocupari. Nu ne-am mai despartit.
La Filarmonica era nelipsit si Paul. E placut sa-l aud, dupa douazeci de ani, vorbind la fel despre muzica.
Au ales bine Casa Universitarilor pentru o asemenea reintalnire. De fiecare data cand revin aici fac noi descoperiri. Cum o fi fost pe vremea cand traiau stapanii casei? Se spune ca erau gazde generoase. Pendulam intre sala cu tavane arabesc, stucaturi aurite, candelabre de cristal, tapiserii si gradina de vara cu peluze atent ingrijite, conifere, felinare discrete, trandafiri cataratori, arteziana decorata cu mozaic roman. Undeva, in vecini, un paun isi rosteste chemarea prenuptiala. In spate, zidul casei invecinate decorat modern (art deco?). Lateral turlele bisericii Mantuleasa cu zidurile galben- verzui, inedite. Deasupra, o luna incredibil de plina. Dedesubt, noi.

- Ce faceti in concediu? – ma trezeste Carmen.
Inevitabila intrebarea aceasta, vara.
- Anul acesta avem bac si admitere, raspund, oarecum multumita ca am o scuza temeinica. Voi? – ma trezesc intreband, complezent, desi tare asi fi vrut sa tac. Nu mai sunt atenta la ce urmeaza pentru ca stiu deja. Grecia, Turcia, Spania (mai nou.) Eventual ,, am fost si anul trecut, a fost excelent. Mancare buna, tot ce-ti doresti. Plaja libera, servicii ireprosabile, all inclusiv”. Viorica mi-a descris temeinic totul. Felurile de mancare cu toata varietatea lor, fructele cu gusturi total diferite de ce stim, diversitatea coplesitoare si irezistibila. Sauna, masajul, piscina, prosoapele de hotel, barul din camera, serile pe plaja (focuri de artificii, dansuri)…
- Acum am descoperit excursiile. Scurte, doar cateva zile. Am vazut toata Europa,- aud ca in surdina. Toate capitalele. Extraordinar! Sa vezi civilizatie! Curatenie, flori, asfalt impecabil. Parisul noaptea…
- Ai fost la Louvre? ma trezesc intreband.
- A, nu, nu ne-am dus sa vedem muzee. Magazinele sunt splendide. Gasesti orice, nu ca la noi, iar preturile, uneori sunt mai mici. Bineinteles, buticurile sunt scumpe. Dar noi ne-am cumparat de toate. De la tricouri la incaltaminte.
- Notre Dame? mai risc o intrebare.
- E inchisa. La ei n-are nici o valoare. Nu se duc la biserica.
-Voi mai reusiti sa cititi cate ceva? ma trezesc, din nou, intreband prosteste.
- Ah, nu, de mult. Numai de specialitate. Cand sa mai citesti? Servici, piata, casa. Seara pici frant.
Serile mele... Daca n-am citit nimic, contez pe- o insomnie.

Miracole 1

Miracole


Ma indreptam grabita spre cabinet. Pe de o parte pentru ca era canicula, pe de alta pentru ca asa imi sta in fire. Paseam alert si total absorbita in lumea mea interioara. Poate ar fi bine sa spun ca nu am atentie distributiva. E posibil sa trec pe langa cunoscuti, fara sa-i remarc. (Vi se intampla si voua, nu- i asa?) Rumoarea stradala se estompeaza si totul in jur devine secundar, indepartat. Uneori reusesc sa evit gropi si balti, mai mult din reflex, alteori nu. Pentru obstacolele din trafic se trezeste o parte de atentie periferica. Ea ma ajuta sa ma asigur la semafor. Inevitabil, traversez pe rosu, dar strategic, intr-un interval scurt in care nici masinilor nu le este permisa trecerea.
V-ati amuza sa stiti ce mi se intampla in autobuz. In picioare sau pe scaun, uit complet unde ma aflu. Gandurile mele hoinaresc, zburda sau sondeaza abisuri. Ma trezesc brusc, exact cu cateva secunde inainte de statia la care trebuie sa cobor. Uneori abia reusesc sa-mi fac loc, infruntand privirile dojenitoare ale calatorilor vigilenti si mustrarile rostite sau nu: ,, - Acum te-ai trezit domnisoara?” Nu ripostez, pentru ca oricum mi se face un compliment (am depasit de mult stadiul).
Asa mergeam si astazi, rupta de realitatea strazii. Cred ca si zambeam putin la gandul ca reusisem sa-l fac fericit pe Bogdan. Ce usor pot fi facuti oamenii fericiti! Il inscrisesem la innot, nefiind prea sigura ca ii va placea. Fusese extaziat. Apoi l-am dus si la “F. C. Universitatea Craiova”, visul lui de puber entuziast. Urma sa dea o proba de aptitudini si, cine stie , sa fie acceptat la antrenamente. Figura lui larg zambitoare, cu parul zbarlit ariceste, ma facea fericita. (Ce usor pot fi facuti fericiti oamenii!) Strada era pustie, de data aceasta, nimeni n-avea sa se mire ca zambesc. Pasii mei largi muscau din drumul prafuit.
Nu stiu cum l-am vazut. Mi se intampla adesea sa gasesc monezi. Gabi chiar e contrariat. Mergem impreuna, eu visand, el atent si numai eu le zaresc. Cel mai mirat a fost cand am zarit o moneda pe gardul Bibliotecii Aman, in plina aglomeratie. Ca n-a zarit-o el, desi prin avantajul inaltmii era mai aproape, putea fi acceptat, dar sa n-o zareasca nimeni din tot furnicarul ce besmeticea, asta era chiar culmea. Sa nu mai vorbim de ineditul prezentei unei monezi cocotata pe un gard. N-aveam cum sa uit intamplarea pentru ca el pastrase intact de-a lungul timpului amestecul de uimire, ciuda si amuzament.
Astazi, a fost randul meu sa ma mir ca nimeni dintre cei ce trecusera inaintea mea pe acolo n-au zarit creionul nou, cu varf impecabil ascutit la un capat si guma intacta la celalalt. Zacea putin stingher mai inspre gard, peste un zmoc anemic de iarba. L-am luat in mana si mi-am amintit de doctorul Bugeac si demonstratia lui de subiectivism: acelasi lucru, privit de persoane diferite, din unghuiri diferite, arata altfel. Creionul putea fi o linie, privit longitudinal (verticala, orizontala, oblica) sau un punct, privit axial. Roteam amuzata creionul in toate axele.
Nu-mi place sa gasesc obiecte. Totdeauna ma gandesc la cel care le pierde. La tristetea lui. Asi fi tare bucuroasa sa-i pot restitui ceea ce-i apartine. La fel am simtit si cand am vazut creionul si ca de fiecare data am privit intrebatoare in jur: ,, Este cineva pe aici care a pierdut un creion?”
O fi scapat din mapa unui elev care venea de la bacalaureat.Si-ar fi dorit sa-l pastreze ca suvenir. In amintirea ultimelor zile de licean.
Sau poate l-a pierdut un elev care mergea la meditatii. Il si vad intorcand pe dos mapa, inventariind mecanic continutul si tot cautand creionul pe care sigur il pusese acolo. Pufnind de ciuda ca n-are cu ce trasa figurile la geometrie. ,, - L-am mai si ascutit artistic! Pfiuuu! Precis ca i s-a rupt varful cand a cazut. Lasa, sa moara de necaz si cine l-o gasi!” Zambesc. De-ai sti ce intact e varful. Artistic zici? Opera de arta.
Sau poate l-a pierdut un contabil grabit. Il cauta zorit si preocupat de urgenta lucrarilor. Are gatul uscat de arsita. Transpira abundent si cautarea ii da broboane pe frunte si rauri sarate pe sira spinarii. Asta mai lipsea. N-are creionul. E prima data cand pierde unul. Cauta febril si in final clacheaza la vederea gaurii disimulate in coltul mai dosnic al servietei. ,, Tz! Tz! Tz!”
Ori poate a trecut pe acolo un mester, cu creionl la ureche (putin plauzibil - toate creioanele pe care le-am vazut purtate asa erau scurte, tocite, roase-). S-a intalnit cu un prieten, au dat mana zorit. A evitat scurt coliziunea cu un grup de elevi antrenati intr-o disputa pe subiectele de la bac. Atunci, numai atunci putea sa-i fi sarit creionul pus ,,mestereste” la ureche, fara sa- si dea seama. ,, Poftim de mai lucra acum! Nici librarii nu sunt in zona.”
Cum vedeti lipsa creionului nu putea fi decat una paguboasa.
De ce mi-a iesit in cale tocmai un creion? De ce nu un pix, un stilou, altceva?
Eu stiu.
Sunt ordonata. Am intotdeauna la birou tot ce imi trebuie. Cand i-am raspuns Amaliei ca sunt fecioara, intr-una din primele ei zile de stagiu a izbucnit: -,, Fecioara? Cu asistenta varsator? O veti omora”. Bineinteles ca am cerut lamuriri. ,, Fecioara e ordinea intruchipata, varsatorul tocmai la antipod. Va veti stresa reciproc.” Pana atunci crezusem ca mi se pare, dar Amalia mi-a furnizat o explicatie. Cum spuneam nu-mi lipseste nimic: pixuri, creion, markere, guma, scoci, lipici, tus, pasta corectoare, agrafe, capse, capsator, perforator, rigla…tot ,,armamentul”. Totusi, la nevoie, tot mai lipseste cate ceva. Desigur, nu sunt vinovata. Asistenta stie (i-am spus de la inceput). Culmea e ca si ea isi aminteste ca a umblat cu lucrul ce lipseste, dar tot asa de bine ar sustine ca l-a pus la loc. Evident, daca lipseste, nu l-a pus. Cautam amandoua. Daca l-am ratacit eu, il gasim. Ma duc tintit la locul unde subconstientul (numai el) mai stie ca l-am pus. Daca l-a ratacit ea, nu are subconstient si cautam zadarnic.
Am renuntat sa cer la colege. Stiu, am inteles de mult, ca daca eu nu am, nu are nimeni.
Ultima data am cautat creionul. N-a fost chip sa dam de el. Clar, l-a ratacit Maria. Jenata, promite ca de obicei sa cumpere unul nou. Nu se poate conta pe asta si comand subconstientului sa nu uite sa trecem pe la librarie. Uita, ca nu e perfect si cand dupa mai multe zile am iar nevoie de creion imi amintesc inciudata ordinul neexecutat de subconstient. Se repeta de cateva ori, ceea ce chiar e inadmisibil pentru reputatia mea de fecioara.
Acum, gasesc pe strada un creion, exact asa cum imi trebuie. Normal ca zambesc. Credeti ca e coincidenta? Nu ma cunoasteti. Sirul lung al miracolelor incepe cu painea. Dar despre aceasta, altadata.

Televiziunea nu este dragostea mea

Televiziunea nu este dragostea mea
Am avut televizor inainte de a sti sa citesc si am invatat sa citesc inainte de a merge la scoala.Televizorul, frigiderul, intrasera in casa noastra ca o necesitate. Imi amintesc uimirea adultilor cand le povesteam filmele vizionate impreuna, la televizor. In special vecinii ma intrebau ce am inteles, convinsi fiind ca nu mare lucru din moment ce nu citeam titrarea. Povesteam cu atata acuratete nu numai actiunea, dar si jocul de scena al actorilor, fiecare amanunt care facea mai verosimila varianta mea asupra filmului.Imi amintesc bine cat de contrariati erau ca ei nu observasera gesturile, mimica ori secvente de mare finete pe care eu, deloc preocupata sa citesc titrarea, le savuram.
Imi amintesc serile, cu tata, la televizor. Din dorinta de a sta cat mai mult in preajma lui (mereu absent, pentru ca lucra departe de casa) incepusem sa urmaresc meciurile de fotbal. Tata era pasionat. Ii placea sa comenteze. Nu reuseam sa ma molipsesc, dar continuam sa-i tin companie. Altceva era cu meciurile de tenis, unde sorbeam fiecare victorie a lui Nastase - Tiriac si sufeream cand Stan Smith reusea sa-i invinga. Regalul vizionarilor tv era de departe campionatul mondial de patinaj, neaparat comentat de Cristian Topescu. Televizorul alb-negru devenea color prin descrierile inspirate ale captivantului comentator. Costumele patinatorilor colorau nu numai ecranul, ci chiar viata noastra lipsita de paete si broderii aurii. Comentariile lui Topescu ar putea folosi oricand ca lectii pentru studentii la jurnalism. Exemple de profesionalism si elocinta. Tot televizor alb-negru aveam si cand fiul meu privea desene animate pe cartoon network. Doua lucruri sunt legate de acea perioada. Bluza rosie si engleza.La televizorul nostru alb-negru, Radu vedea color. Am aflat aceasta intr-o seara. Juca lego, ca de obicei, pe covor, in fata televizorului, cand si-a intins aratatorul catre ecran si a strigat entuziast:,, Mama, femeia aceea are bluza rosie, ca a ta!". Radeam clatinand din cap, sotul meu la fel si mult timp dupa aceea il mai intrebam pe Radu cu ce sunt imbracate personajele de la televizor. Binenteles, nu avea nici o dificulate in a ne zugravi ecranul monoton in cele mai vii si credibile culori.Pe atunci desenele animate nu erau titrate, sansa lui de a invata engleza. Nu veti crede cum nici mie nu mi-a fost usor. Privind cartoon network si mai mult ascultand, Radu stia engleza inca de foarte mic. Mai tarziu, cand a dovedit o inabilitate jenanta in a invata sa citeasca, nu avea nici o problema la filmele englezesti. Nu era nevoie sa citeasca titrarea. Mai mult, ne intreba cum suna traducerea si se amuza cat de eronata era.
Erau apoi ,,Seratele muzicale duminicale" atat de abil conduse de Iosif Sava. Pretextul muzical pentru a aduce oameni de cultura, de a promova frumosul si valoarea pe ecranul monopolizat de cenzura. Erau ca o gura de oxigen intr-un mediu asfixiant.
Cum vedeti ar fi cateva repere sentimentale legate de televiziune.Am spus, totusi, ea nu este dragostea mea. Sotul meu stie si ma striga sa vin la televizor doar cand pe ecran apar : Octavian Paller, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu...rar muzica buna si foarte rar filme. Cu filmele e alta istorioara. Am un ,,deja vu" hilariant, daca nu intrigant. Gabi chiar spune: ,,te-as chema, dar stiu ca l-ai mai vazut". E mereu contrariat. El priveste tot timpul la televizor, eu deloc, dar am vazut deja toate filmele. Ar mai trebui sa spun ca in dormitorul nostru televizorul e aprins toata noaptea. Gabi doarme numai asa. Am acceptat situatia impunand insa programul: Realitatea Tv. Din ora in ora se repeta stirile, incat uneori as fi capabila sa le recit, fara prompter. Intr-o noapte ce se prefigura insomniaca am privit amandoi finalul unui film.Cateva zile mai tarziu, povesteam unor prieteni anecdota cu ,, iepurasul vecinilor". Gabi asculta la fel de captivat, de parca nu privisem impreuna acea secventa de film. Era pledoaria unei avocate in fata juratilor. Ea le-a spus istorioara cu ,, iepurasul vecinilor": <<>>Avocata continua pledoaria: ,, Intelegeti, sper, nevinovatia clientului meu. El a luat portofelul altcuiva din greseala, pentru simplul motiv ca si el avea unul identic. Astfel de lucruri se pot intampla oricui."
Ar mai fi vizita unei vecine, care imi propune sa privim impreuna emisiunea ei preferata ,, Nora pentru soacra". Nu stiam ce sa mai aduc de la bucatarie sau cum sa dau pe ,,mut" doar sa evit supliciul. <> zice vecina. Si-mi povesteste cate ceva edificator. Ma simt de parca as fi mestecat un pumn de agurida. Veti spune ce legatura are pomelnicul mamei cu televizorul. Aparent ar fi greu de gasit. Si totusi...Mama obisnuieste sa pomeneasca la fiecare ocazie tot neamul cu vii si morti. In ultimul timp imi cere sa intocmesc eu stufosul pomelnic pentru a nu omite pe nimeni. Am ajuns chiar sa-l listez si ea tine hartia alba format A4, agatata de icoana. Cand pleaca la biserica o adauga grabit la cosul cu prinoase: tamaie,lumanari, vin, untdelemn, colaci, coliva... Cand ajung acasa mai arunc involuntar o privire asupra celor doua siruri paralele care sunt vii si mortii nostri. Intre cele doua coloane se realizeaza conexiuni si corespondente. Astfel la vii Aurelia, dincolo, deja, Aurel. Imi propun sa am mai multa grija de Aurelia, cum n-am putut s-o fac pentru Aurel. Un intreg arbore genealogic, atat cat am putut sonda se insiruie apoi: Grigore, Joita, Floarea, Ionita (strabunicii din partea mamei), Elisabeta, Florina (surorile nascute ale mamei, care n-au apucat sa traiasca). Continui sirul regretelor cu Ana, Constantin (bunicii din partea mamei). Urmeaza apoi bunicii din partea tatei, in frunte cu necunoscutul Petru care-a lasat-o pe Paraschiva sa creasca singura cei sapte copii, injunghiat fiind, din greseala, la o nunta.Vasile, Victor, Gheorghe, Valentina, Elena deja reintregesc familia lor chinuita. Revin la familia mamei si adaug: Dumitru, Grigore, Dumitru, Maria, Dinca, Gheorghe. Fiecare cu povestea lui tragica. Se continua apoi cu cateva cunostinte pe care mama le pomeneste ca fiind din familie : Ana, Cristina. In final gasesc adaugat cu pixul Toma. Scormonesc in memorie si nu gasesc nici o legatura cu familia noastra. Nici o ruda, nici un prieten, nici macar cunostinta apropiata. Ma framant, ma incrunt, ma minunez si chiar imi spun ca ateroscleroza nu iarta.Ma uit mai bine la mama, poate descopar pe chipul ei ceva care sa tradeze alienarea. In cele din urma intreb. E putin fastacita, se balbaie scurt, apoi indrazneste:,, Zilele acestea au tot dat la televizor retrospective cu Toma Caragiu. Mi-a placut mult actorul acesta si lui taica-tau, Dumnezeu sa-l ierte! Lasa, sa-l pomenim si pe el!" Cand am sa invat sa nu ma mai mir de tine, mama?

Lumea intre razboi si pace

Inter armae silent musae
Primul contact brutal cu realitatile unui razboi l-am perceput cu ocazia primei sedinte de trageri in cadrul stagiului militar obligatoriu la acea vreme si pentru studente. Nu numai obligatoriu, dar si de trei ani. Recunosc, l-am satisfacut ca pe o penitenta. Nu era prima data cand le invidiam pe colegele ce se dovedisera inapte pentru acest stagiu, toate cu platfus. Uniforma scortzoasa, ranile de la gulerasul de plastic pe care mi-l cususem singura pe interiorul hainei, supliciul aplicarii exacte a petlitelor sub ochii de uliu ai colonelului Ristea, ghetele inevitabil prafuite si invariabil lustruite prin frecarea de pantaloni, la spate, centura grea, boneta incapabila sa ascunda suvitele rebele, motiv permenent de observatii rautacioase din partea locotenet-colonelului femeie, perfect camuflata sub cascheta, masca de gaze ce ma asfixia numai la gandul c-ar trebui sa mi-o aplic pe ,,figura", interminabilele zile de vara pe Dealul Fetii, obositoarele ore de pregatire militara la sala, care se soldau totdeauna cu un cascat irepresibil. Toate insemnau armata, dar ca prima sedinta de trageri n-a fost nimic. Era vara si tot Dealul Fetii.Panorama linistita a orasului in care abia banuiai ca se intampla ceva. Praful amortit pe drumul serpuit ce urca dealul. Iarba ingalbenita si cei cativa arbusti rezistenti la seceta. Noi, tinere si galagioase la inceput, apoi tot mai abatute si apatice. Invatasem deja sa dezasamblam si sa asamblam contra cronometru pistolul mitraliera (totdeauna mi s-a parut improprie denumirea pentru ceva ce semana mult mai mult cu o pusca). Exercitiile acestea erau singurele care ma mai trezeau din amorteala si piroteala sub care-mi mascam ciuda pentru timpul pierdut. Manuiam expert pistolul mitraliera si n-aveam cum sa uit ca trebuie sa tintesc la baza si putin mai jos pentru a-mi atinge obiectivul. Primisem trei cartuse fiecare si eram intinse pe burta, ca in transee. Glumele colegiale imi alunecau pe la urechi ca de fiecare data. Tot ce-mi doream era sa se termine mai repede. Zapuseala. Pozitia incomoda. Toata ziua aceea pierduta.Disperarea comandantilor. Se agitau bezmetici in spatele nostru aruncand observatii iritate. ,,-Astora de ce le-o fi frica?" ne intrebam tacit. ,, -Exces de zel" raspundeam in aceeasi tonalitate. Mi-era clar ca n-o sa ma marit cu un APV-ist.Cand am primit ordinul de tragere eram deja exasperata, iritata, innebunita chiar de insistenta cu care tot fusesem instruite pentru acea zi. Am apasat nonsalant, cu raceala si grabit pe tragaci, avand o singura dorinta: sa se termine mai repede. Ce a urmat avea sa ma zguduie, sa demoleze toata linistea si apatia. Arma a tasnit sfasietor, reculul mi-a izbit umarul si toata atmosfera pasnica de pe Dealul Fetii a fost brusc si apocaliptic pulverizata. In jurul meu se facea cioburi o zi de vara . In mine se facea cioburi pacea acelei zile.Atunci, acolo, am simtit ce inseamna razboiul. Oroarea care m-a cuprins o citeam si pe fetele inspaimantate ale colegelor. In facultate eram pregatite sa salvam vieti, aici sa le distrugem. In mine mocnea o revolta fara margini. Adica superiorii nostri, militari de cariera, ne pregatisera cu atata disperare pentru acea zi, ne descrisesera amanuntit cum sa utilizam corect,impecabil, armamentul si nu suflasera o vorba despre ce avea sa ne socheze? Primul impuls a fost sa arunc arma si sa plec. Cred ca am si facut-o, iar ce-a ramas din mine sa continuie sedinta de trageri era doar leguma intens instruita si singura capabila sa mai asculte ordine. Inca doua rafale de bubuituri asurzitoare aveau sa marcheze acea zi in care am inteles viu si sfasietor ce inseamna frontul, razboiul. Aprioric as fi facut orice sa fie pace in lume. Simularea ,,simpla" a unui atac ce putea fi foarte bine si aparare m-a aruncat direct pe front. Nu armele, nu uniformele, nu pozitia de-a busilea in ,,transee", nu tintele, nu canicula, nu ordinele rastite, nu reculul ce-mi izbise umarul, ci infernul starnit de pistoalele descarcate acut,devastator, stigmatizant.
A doua oara a fost cu totul altfel. Abia descoperisem internetul si eram fascinata de paienjenisul legaturilor interumane posibile, realizabile, in ciberspatiu. Serile mi le petreceam cu un joc de cultura generala in care nu aspiram la performante. Degetele mele neexersate pareau, toate, de la mana stanga. Tastele nu functionau decat atinse si totdeauna anapoda.Ma incapatanam, totusi, sa particip la competitie si dupa ce stiam pe de rost toate intrebarile si evident raspunsurile, numai pentru chatul care se infiripa intre concurenti. Asa l-am cunoscut pe ,,mite". Tasta uluitor si-l imaginam ca pe un student informatician. Raspunsurile ne prilejuiau firave dispute competitive, dar incet, am inceput sa ne cunoastem. Mereu cam aceleasi persoane frecventau chatul. Cu ,, mite" am stat mai mult de vorba. Povestea de sotie, ca trebuie sa nasca. Am aflat apoi ca el nu este acasa si probabil nu va fi nici cand i se va naste copilul. Era ceva obisnuit, multi romani accesau site-ul din strainatate, unde se aflau la lucru sau la studii. Nu eram interesata sa stiu mai mult decat mi se spunea, asa ca dezvaluirile identitare au urmat lent, gradat. Au fost cateva luni in care am comunicat cu grupul de persoane fara chip, dar cu nick. Cei mai multi erau studenti, cativa elevi in an terminal si extrem de putini apropiati de varsta mea, cu familie si job. ,,mite" era undeva la mijloc. Surpriza care avea sa sfasie linistea serilor pe net a venit de la un chateras care s-a aratat intrigat ca eu nu stiu ca ,,mite" e in ...Irak. Era militar pe frontul din Irak. Vorbisem depre familie, depre copilul ce avea sa se nasca in absenta tatalui, despre atatea lucruri firesti din viata noastra si ceea ce era determinant nu stiusem. A recunoscut ca a eludat special acest ,,amanunt". Asa cum ma cunostea, stia ca ma va marca. Inevitabilul s-a produs. De-acum zilele treceau cu spaima sa nu se intample ceva romanului ce lupta in Irak. Fiecare zi incepea si sfarsea cu o rugaciune pentru ei, cei mai frumosi si mai buni dintre noi, risipiti prin lume (Kosovo, Afganistan, Irak...). Incepusem numaratoarea inversa a lunilor, apoi a zielor pana la reintoarcerea in tara. I se nascuse fetita. Sotia se descurcase singura si cu botezul. Plimbam privirile de la pozele cu bebelus si atmosfera calda a caminului, la uniforme de camuflaj si capete rase. Fiecare zi era presarata cu vesti despre atentate, raniti, morti. De data acesta nu mai era vorba despre necunoscuti. Stiam ca acolo este un om caruia i se nascuse o fetita pe care n-o tinuse inca in brate.Eram departe de acel front, nu auzeam bombardamentele, nu vedeam ranitii si mortii. Cunosteam partial povestea unui singur om ratacit pe acolo. Era ca un fir subtire si intortochiat care ma lega insa de un butoi cu dinamita. M-am rugat sa nu i se intample nimic si nici camarazilor lui (despre care intrebam implicit). Fascinatia paienjenisului legaturilor interumane in ciberspatiu se transformase intr-o capcana diabolica. Ca adesea in viata, m-am trezit ca decupez selectiv doar ce-mi place, ce e frumos si alunec pe langa ceea ce nu-mi place si nu-mi e de nici un folos. Acum alunecarea nu mai era posibila, intrasem adanc in acel spatiu al groazei. Asa au trecut lunile pana la intoarcerea in tara. N-a mai comunicat de atunci. A fost decizia lui, stia ca vor urma alte fronturi si, desigur, pentru mine fusese prea mult si numai cel din Irak.
A treia experienta este recenta si inca in derulare. Scriam usor si cu verva povestioare, mici petice de viata, pe care Marius le privea incurajator ca pilule concentrate, ,,vitamine". Mi le cerea si nu ezitam sa le trimit, cu nonsalanta. Abordam orice tema, aveam mereu ceva de spus. A fost bine pana cand a intervenit divortul. Trebuie sa va spun ca istoria familiei mele este marcata de femei ramase vaduve si care nu s-au mai recasatorit niciodata. Stiam acest lucru inainte sa ma casatoresc. Plana ca o fatalitate asupra femeilor din neamul meu. Un arbore genealogic presarat cu femei frumoase capabile de o iubire unica, pe viata. Matusa, verisoara, mama. Drama verisoarei ramasa vaduva la 27 ani cu doi copii. Misterul mortii tanarului ofiter, la o vanatoare. Suferinta verisoarei ca niste carbuni mocnind sub jarul anilor scursi. Primul divort a fost tot al unei verisoare. Aveau tot ce le trebuie sa fie fericiti, dar s-au despartit. Lupta de orgolii? Nu e bine nici cand ai prea mult? Frustrari afective in ciuda bunastarii materiale? Idealuri divergente? Cate ceva din toate si inca ceva. ,,Unde dragoste nu e, nimic nu e". Ii amintisem cuiva aflat intr-o relatie adulterina ca a jurat: ,, Pana ce moartea ne va desparti". Mi-a raspuns franc ,, a murit iubirea noastra", juramantul nu a fost incalcat, a murit.
A venit randul sorei. Cu ea am trecut Stixul. Stiam cat sacrificase, cat oferise, cat pusese la picioarele casniciei sale.Cata iubire, cat devotament, cata munca. Se zidise pe sine pentru a da trainicie. Nu era de-ajuns. In iubire e nevoie de doi. Unde incetase iubirea, daca fusese, unde incepuse razboiul si mai ales de ce era necesar? Am asistat la convulsiile, spasmele, neputintele, disperarile, sfasierile, tensiunile, esecul unei casnicii. Stiam ca pentru copii va fi cel mai greu. Razboiul rece al nervilor, perfid al tacerilor, ipocrit al tradarilor, dur al destramarilor, sec al pustiirilor, meschin al revendicarilor, nedrept al consecintelor...Am trecut prin toate acestea. Marius continua sa-mi ceara articole pentru revista lui. Temele erau incitante.Oricand as fi putut sa scriu un roman la fiecare dintre ele. Acum insa, eram secata. Ii raspundeam rar si inconsistent, ca un proces verbal in ,,limbaj de lemn". A fost un lung rastimp cand nu puteam sa gandesc, nicidecum sa scriu. Cand puteam doar sa simt. Durere. Si atat. Sa simt viata ca pe o durere acuta. Oricat m-am straduit sa decupez din viata si sa pastrez doar ce e frumos, n-a fost cu putinta. Dulce-amaruie. Asa trebuie sa fie. Dulce-amaruie. Zatzul acesta amar mi-a strepezit sufletul. De-aceea am tacut. ,,Iter armae silent musae". Intre arme muzele tac................................Inter armae silent muzae Primul contact brutal cu realitatile unui razboi l-am perceput cu ocazia primei sedinte de trageri in cadrul stagiului militar obligatoriu la acea vreme si pentru studente. Nu numai obligatoriu, dar si de trei ani. Recunosc, l-am satisfacut ca pe o penitenta. Nu era prima data cand le invidiam pe colegele ce se dovedisera inapte pentru acest stagiu, toate cu platfus. Uniforma scortzoasa, ranile de la gulerasul de plastic pe care mi-l cususem singura pe interiorul hainei, supliciul aplicarii exacte a petlitelor sub ochii de uliu ai colonelului R., ghetele inevitabil prafuite si invariabil lustruite prin frecarea de pantaloni, la spate, centura grea, boneta incapabila sa ascunda suvitele rebele, motiv permenent de observatii rautacioase din partea locotenet- colonelului femeie, perfect camuflata sub cascheta, masca de gaze ce ma asfixia numai la gandul c-ar trebui sa mi-o aplic pe figura, interminabilele zile de vara pe Dealul Fetii, obositoarele ore de pregatire militara la sala, care se soldau totdeauna cu un cascat irepresibil. Toate insemnau armata, dar ca prima sedinta de trageri n-a fost nimic. Era vara si tot Dealul Fetii.Panorama linistita a orasului in care abia banuiai ca se intampla ceva. Praful amortit pe drumul serpuit ce urca dealul. Iarba ingalbenita si cei cativa arbusti rezistenti la seceta. Noi, tinere si galagioase la inceput, apoi tot mai abatute si apatice. Invatasem deja sa dezasamblam si sa asamblam contra cronometru pistolul mitraliera (totdeauna mi s-a parut improprie denumirea pentru ceva ce semana mult mai mult cu o pusca). Exercitiile acestea erau singurele care ma mai trezeau din amorteala si piroteala sub care-mi mascam ciuda pentru timpul pierdut. Manuiam expert pistolul mitraliera si n-aveam cum sa uit ca trebuie sa tintesc la baza si putin mai jos pentru a-mi atinge obiectivul. Primisem trei cartuse fiecare si eram intinse pe burta, ca in transee. Glumele colegiale imi alunecau pe la urechi ca de fiecare data. Tot ce-mi doream era sa se termine mai repede. Zapuseala. Pozitia aceea incomoda. Toata ziua aceea pierduta.Disperarea comandantilor. Se agitau bezmetici in spatele nostru aruncand observatii iritate. ,,-Astora de ce le-o fi frica?" ne intrebam tacit. -,,Exces de zel" raspundeam in aceeasi tonalitate. Mi-era clar ca n-o sa ma marit cu un APV-ist.Cand am primit ordinul de tragere eram deja exasperata, iritata, innebunita chiar, de insistenta cu care tot fusesem instruite pentru aceasta zi. Am apasat nonsalant, cu raceala si grabit pe tragaci, avand o singura dorinta: sa se termine mai repede. Ce a urmat avea sa ma zguduie, sa demoleze toata linistea si apatia. Arma mea a tasnit sfasietor, reculul mi-a izbit umarul si toata atmosfera pasnica de pe Dealul Fetii a fost brusc si apocaliptic pulverizata. In jurul meu se facea cioburi o zi de vara . In mine se facea cioburi pacea acelei zile.Atunci, acolo, am simtit ce inseamna razboiul. Oroarea care m-a cuprins o citeam si pe fetele inspaimantate ale colegelor. In facultate eram pregatite sa salvam vieti, aici sa le distrugem. In mine mocnea o revolta fara margini. Adica superiorii nostri, militari de cariera, ne pregatisera cu atata disperare pentru aceasta zi, ne descrisesera amanuntit cum sa utilizam corect,impecabil, armamentul si nu suflasera o vorba despre ce avea sa ne socheze? Primul impuls a fost sa arunc arma si sa plec. Cred ca am si facut-o, iar ce-a ramas din mine sa continuie sedinta de trageri, era doar leguma intens instruita si singura capabila sa mai asculte ordine. Inca doua rafale de bubuituri asurzitoare aveau sa marcheze acea zi in care am inteles viu si sfasietor ce inseamna frontul, razboiul. Aprioric as fi facut orice sa fie pace in lume. Simularea ,,simpla" a unui atac ce putea fi foarte bine si aparare m-a aruncat direct pe front. Nu armele, nu uniformele, nu pozitia de-a busilea in ,,transee", nu tintele, nu canicula, nu ordinele rastite, nu reculul ce-mi izbise umarul, ci infernul starnit de pistoalele descarcate acut,devastator, stigmatizant.
A doua oara a fost cu totul altfel. Abia descoperisem internetul si eram fascinata de paienjenisul legaturilor interumane posibile, realizabile, in ciberspatiu. Serile mi le petreceam cu un joc de cultura generala in care nu aspiram la performante. Degetele mele neexersate pareau, toate, de la mana stanga. Tastele nu functionau decat atinse si totdeauna anapoda.Ma incapatanam, totusi, sa particip la competitie si dupa ce stiam pe de rost toate intrebarile si evident raspunsurile, numai pentru chatul care se infiripa intre concurenti. Asa l-am cunoscut pe ,,mite". Tasta uluitor si-l imaginam ca pe un student informatician. Raspunsurile ne prilejuiau firave dispute competitive, dar incet, am inceput sa ne cunoastem. Mereu cam aceleasi persoane frecventau chatul. Cu ,, mite" am stat mai mult de vorba. Povestea de sotie, ca trebuie sa nasca. Am aflat apoi ca el nu este acasa si probabil nu va fi nici cand i se va naste copilul. Era ceva obisnuit, multi romani accesau site-ul din strainatate, unde se aflau la lucru sau la studii. Nu eram interesata sa stiu mai mult decat mi se spunea, asa ca dezvaluirile identitare au urmat lent, gradat. Au fost cateva luni in care am comunicat cu grupul de persoane fara chip, dar cu nick. Cei mai multi erau studenti, cativa elevi in an terminal si extrem de putini apropiati de varsta mea, cu familie si job. ,,mite" era undeva la mijloc. Surpriza care avea sa sfasie linistea serilor pe net a venit de la un chateras care s-a aratat intrigat ca eu nu stiu ca ,,mite" e in ...Irak. Era militar pe frontul din Irak. Vorbisem depre familie, depre copilul ce avea sa se nasca in absenta tatalui, despre atatea lucruri firesti din viata noastra si ceea ce era determinant nu stiusem. A recunoscut ca a eludat special acest ,,amanunt". Asa cum ma cunostea, stia ca ma va marca. Inevitabilul s-a produs. De-acum zilele treceau cu spaima sa nu se intample ceva romanului din Irak. Fiecare zi incepea si sfarsea cu o rugaciune pentru ei, cei mai frumosi si mai buni dintre noi, risipiti prin lume (Kosovo, Afganistan, Irak...). Incepusem numaratoarea inversa a lunilor, apoi a zielor pana la reintoarcerea in tara. I se nascuse fetita. Sotia se descurcase singura si cu botezul. Plimbam privirile de la pozele cu bebelus si atmosfera calda a caminului, la uniforme de camuflaj si capete rase. Fiecare zi era presarata cu vesti despre atentate, raniti, morti. De data acesta nu mai era vorba despre necunoscuti. Stiam ca acolo este un om caruia i se nascuse o fetita pe care n-o tinuse inca in brate.Eram departe de acel front, nu auzeam bombardamentele, nu vedeam ranitii si mortii. Cunosteam partial povestea unui singur om ratacit pe acolo. Era ca un fir subtire si intortochiat care ma lega insa de un butoi cu dinamita. M-am rugat sa nu i se intample nimic si nici camarazilor lui (despre care intrebam implicit). Fascinatia paienjenisului legaturilor interumane in ciberspatiu se transformase intr-o capcana diabolica. Ca adesea in viata, m-am trezit ca decupez selectiv doar ce-mi place, ce e frumos si alunec pe langa ceea ce nu-mi place si nu-mi e de nici un folos. Acum alunecarea nu mai era posibila, intrasem adanc in acel spatiu al groazei. Asa au trecut lunile pana la intoarcerea in tara. N-a mai comunicat de atunci. A fost decizia lui, stia ca vor urma alte fronturi si desigur ca pentru mine fusese prea mult si numai cel din Irak. A treia experienta este recenta si inca in derulare. Scriam usor si cu verva povestioare, mici petice de viata, pe care Marius le privea incurajator ca pilule concentrate, ,,vitamine". Mi le cerea si nu ezitam sa le trimit, cu nonsalanta. Abordam orice tema, aveam mereu ceva de spus. A fost bine pana cand a intervenit divortul. Trebuie sa va spun ca istoria familiei mele este marcata de femei ramase vaduve si care nu s-au mai recasatorit niciodata. Stiam acest lucru inainte sa ma casatoresc. Plana ca o fatalitate asupra femeilor din neamul meu. Un arbore genealogic presarat cu femei frumoase capabile de o iubire unica, pe viata. Matusa, verisoara, mama. Drama verisoarei ramasa vaduva la 27 ani cu doi copii. Misterul mortii tanarului ofiter, la o vanatoare. Suferinta verisoarei, ca niste carbuni mocnind sub jarul anilor scursi. Primul divort a fost tot al unei verisoare. Aveau tot ce le trebuie sa fie fericiti, dar s-au despartit. Lupta de orgolii? Nu e bine nici cand ai prea mult? Frustrari afective in ciuda bunastarii materiale? Idealuri divergente? Cate ceva din toate si inca ceva. ,,Unde dragoste nu e, nimic nu e". Ii amintisem cuiva aflat intr-o relatie adulterina ca a jurat: ,,Pana ce moartea ne va desparti". Mi-a raspuns franc: ,, a murit iubirea noastra", juramantul nu a fost incalcat, a murit.A venit randul sorei. Cu ea am trecut Stixul. Stiam cat sacrificase, cat oferise, cat pusese la picioarele casniciei sale.Cata iubire, cat devotament, cata munca. Se zidise pe sine pentru a da trainicie. Nu era de-ajuns. In iubire e nevoie de doi. Unde incetase iubirea, daca fusese, unde incepuse razboiul si mai ales de ce era necesar? Am asistat la convulsiile, spasmele, neputintele, disperarile, sfasierile, tensiunile, esecul unei casnicii. Stiam ca pentru copii va fi cel mai greu. Razboiul rece al nervilor, perfid al tacerilor, ipocrit al tradarilor, dur al destramarilor, sec al pustiirilor, meschin al revendicarilor, nedrept al consecintelor...Am trecut prin toate acestea. Marius continua sa-mi ceara articole pentru revista lui. Temele erau incitante.Oricand as fi putut sa scriu un roman la fiecare dintre ele. Acum insa, eram secata. Ii raspundeam rar si inconsistent, ca un proces verbal in ,,limbaj de lemn". A fost un lung rastimp cand nu puteam sa gandesc, nicidecum sa scriu. Cand puteam doar sa simt. Durere. Si atat. Sa simt viata ca pe o durere acuta. Oricat m-am straduit sa decupez din viata si sa pastrez doar ce e frumos, n-a fost cu putinta. Dulce-amaruie. Asa trebuie sa fie. Dulce-amaruie. Zatzul acesta amar mi-a strepezit sufletul. De-aceea am tacut. ,,Iter armae silent musae". Intre arme muzele tac.......................................